Claudiu CONSTANTINESCU

O carte cubaneză nespus de puternică în poezia ei şi extraordinar de curajoasă prin ceea ce îndrăzneşte să spună despre Cuba anilor 1978-1990. O carte cu de toate: scheletul e de jurnal intim, musculatura e de roman al unei lumi întregi, sistemul nervos e al unei scriituri care lucrează cu stări aproape poematice.

Grégoire Delacourt lucrează în publicitatea franceză. La 50 de ani, adică în 2011, publică un roman şi lumea (inclusiv juriile cîtorva premii literare) îl salută cu bucurie. De atunci, omul recidivează în fiecare an.

Brazilianul Luis Fernando Verissimo se ocupă cu gazetăria şi cu scrierea unor bestseller-uri care ajung apoi să fie ecranizate sau adaptate pentru scenă. E un prozator de larg consum, carevasăzică – dar unul cu o foarte bună părere despre consumatorii săi, de vreme ce textele cu care-i tratează, chiar poliţiste fiind, au bunul gust al umorului rafinat şi bunul simţ literar al magicului.

E un cap, această Julie Otsuka! Americancă iţită din tulpina emigraţiei japoneze, a publicat primul roman la 40 de ani (în 2002), iar pe următorul – aşa-numitul Buddha din podul casei – la 50 de ani (în 2012), ambele cărţi fiind şi bine vîndute, şi prestigios premiate.

Aceste 22 de povestiri au fost scrise de Papini în tinereţe, dar şi le-a antologat ca „stranii“ abia după vreo patru decenii, în 1954, cînd era un septuagenar orb şi paralizat, aflat la numai doi paşi de moarte.

Proust, Murakami, principii ale fizicii cuantice transpuse în logica narativă, zen şi zazen, optică biculturală (nipono-americană), rezonanţă la distanţă prin puterea miraculoasă a scrisului şi cititului, postmodernism ştiinţifico-budist – lumea a zis tot felul de vorbe mari în privinţa acestui roman.

Margaret Atwood nu poate să joace decît la categoria „seniori“: chiar şi cînd se apleacă asupra unui caz senzaţional (două crime răsunătoare din Canada anului 1843), scoate din asta un roman monumental, lat cît fresca unei epoci.

Romanul acestui scoţian pare o trăsnaie desăvîrşită: o fabulaţie de amorul rîsului gros şi al imaginaţiei uşchite. E vorba de memoriile unui bătrîn circar, Otto Witte, scrise într-o rulotă, la Budapesta, sub bombele finalului de război (al Doilea Mondial).

În varianta maestrului de la Moscova, reconstituirea biografiei lui Molière – cu serioase documentări la bază, dar şi cu intervenţii de spiriduş ficţionar în depănarea poveştii – e, de fapt, un roman al jocurilor complicate pe care artistul se vede nevoit să le joace cu puterea vremii sale.

O carte tristă, plină de horror. Horror de categorie grea, nu jucărie – genul otrăvit, cancerizant de suflete, moral în pretenţii, criminal în fond. Concret, horrorul arestărilor în masă, al detenţiei politice, al torturii cu metodă şi al execuţiilor cu program.

Să fim oneşti: Floarea pasiunii – titlu de carte făcut, în 1883, să topească inimi, să înflăcăreze şi, cu siguranţă, să vîndă „pe rupte“ un volum de povestiri astfel denumit – sună astăzi ofilit de tot. Floarea cu pricina s-a fanat, aduce mai degrabă a moartea pasiunii.

În anii ’30, John Fante (1909-1983) scria trei romane autoficţionale (între care şi Întreabă praful), care îl aveau ca protagonist pe junele Arturo Bandini. Autorul trece aproape neobservat pînă spre sfîrşitul anilor ’70, cînd este descoperit graţie lui Charles Bukowski şi recunoscut ca un „tătuc“ al generaţiei Beat.

Întrucît cartea acestor nemţi a intrat în atenţia Editurii Baroque Books & Arts, puteţi fi siguri că tema în discuţie – minciuna, în cazul de faţă – e tratată într-un mod pe cît de riguros şi exact (adică nemţeşte), pe atît de reconfortant şi jovial (adică omeneşte).

Un roman bizar şi monumental, al unui autor cu o carieră literară de-a dreptul zen. Robert M. Pirsig debuta cu această carte în 1974, la 46 de ani (după ce 121 de edituri îi respinseseră manuscrisul), şi nu avea să mai recidiveze editorial decît după alţi 16 ani.

Volumul acesta reuneşte două cicluri de povestiri în care Ludmila Uliţkaia face ce ştie ea mai bine: se uită la oameni cu o pricepere care-i insolitează în fel şi chip. În ciclul „Fetiţele“ ne aflăm în Rusia stalinistă de după Război, iar protagonistele sînt cîteva copile ale epocii, care trec de la o proză la alta pentru a pune în scenă varii situaţii: intrarea în rîndul „pionierilor“, explorări erotice, dispute aprinse sau mocnite, perverse terori puşteşti.

E socotit unul dintre romanele importante ale secolului al XX-lea şi un reper pentru proza existenţialistă americană. A fost publicat prima dată în 1961, iar francezii l-au tradus cu titlul Cinefilul şi l-au comparat cu Străinul lui Camus. Mie mi-a amintit mai degrabă de Varieteu pe apă al lui John Barth, dar asta contează mai puţin, important e să fie cititorul mulţumit.

Antropolog şi etnolog în general, „americanist“ în particular, Claude Lévy-Strauss a trăit, în acelaşi timp, o fascinaţie stabilă şi temeinică pentru Japonia. Asta nu l-a transformat într-un „japonolog“, dar a dat o anume vibraţie (o bucurie discretă, un extaz fin, de gourmet încîntat) comentariilor sale ocazionale privind exotismul civilizaţiei şi culturii nipone.

Dominique Loreau, franţuzoaică stabilită de vreo trei decenii în Japonia, a descoperit aici bucuriile rafinate ale minimalismului şi frugalităţii – cu alte cuvinte, „luxul zen“ al unei vieţi fără prea multe accesorii. Asta s-a soldat cu cîteva volume despre arta de a trăi în armonie cu sine şi în răspăr cu oboseala, stresul sau apatia la care ne conduc excesele materiale ale actualităţii.

S-ar putea să fie cel mai nebunesc roman al lui Bruckner. Logica lui arteziană (nu carteziană), comicul afrodiziac, pitorescul provocator al argumentaţiei epice şi desfrîul verosimilului fac ca, prin comparaţie, mult mai celebrele Luni de fiere să pară un mizilic stafidit.

Probabil că dragostea durează trei cărţi. Cînd am citit Purificare, primul roman al lui Sofi Oksanen tradus la noi, m-am îndrăgostit lulea de scrisul acestei finlandeze cu oarecare rădăcini estoniene. La al doilea roman al său apărut în română, Vacile lui Stalin, m-am mai calmat, dar tot nu mi-a trecut.

Romanul acesta a primit Premiul Goncourt 2012. Autorul a fost destul de surprins: unul dintre romanele sale anterioare, Balco Atlantico (2008), deşi înrudit, pare-se, cu cel premiat, nu stîrnise nici măcar o ridicare din umeri, darămite de sprînceană, în presa culturală franceză.

Cele 1001 nopţi de poveşti au început – subliniază Llosa – în noaptea nunţii Şeherezadei cu crîncenul Şahriar, după consumarea mariajului, iar atunci cînd ele s-au sfîrşit, cei doi şi-au început luna de miere „cu spor“. Poveştile au transformat postludiul în preludiu, ceea ce – să recunoaştem – le confirmă decisiv puterea miraculoasă.

Alain de Botton e un fel de ateu nepracticant. Nu crede în Dumnezeu sau în supranatural, dar nici nu priveşte religiile ca pe o aberaţie sau un caraghioslîc. Fiindcă – spune el – în demersul religios există multă pricepere într-ale omenescului, lucru de care ar trebui să profite şi laicul libertarian contemporan, că doar şi el e om.

E al doilea roman al acestui tînăr elveţian, absolvent de Drept. Cartea a apărut anul trecut, în septembrie, a împuşcat rapid două prestigioase premii literare franceze şi a rupt gura Tîrgului de la Frankfurt, vreo 30 de edituri din lumea largă sărind să cumpere dreptul de a o traduce şi publica.

În 2012, cînd publica acest roman, americanul Kevin Powers era şi debutant, şi veteran. Mai exact, debutant în literatură şi veteran al războiului din Irak. Romanul, însă, e pur şi simplu profesionist: ştie cît să decupeze din biografia autorului şi cum să croiască din acest material o poveste de război cinică şi lirică.

Romanul argentinianului Marcelo Figueras are tot ce-i mai indicat pentru o comedie domestică vioaie. Ce povesteşte el, sub această formă, este însă terifiant: Argentina anului 1976 şi instalarea dictaturii. Protagoniştii din Kamceatka sînt nişte prigoniţi.

Pentru Sandra Newman, Shakespeare rămîne the best ever. Prima scriere care obţine 10 pe linie (la Importanţă, Accesibilitate şi Amuzament) este totuşi Mîndrie şi prejudecată a lui Jane Austen. „Dacă laşi cartea pe podea, cînd te întorci o să-ţi găseşti citind din ea pisica“, ne spune comentatoarea.

Sandra Newman a făcut „totul“ pentru literatură. Tot posibilul, plus tot felul de lucruri incredibile sau inimaginabile. A scris pentru copii (cărţulii despre Grecia antică sau despre civilizaţia incaşă), dar şi pentru adulţi (chiar şi pentru adulţii XXX, pare-se).

Există o autobiografie a lui Charlie Chaplin, a apărut în 1964. Evident, ea nu putea să prindă întreaga viaţă a pămînteanului care l-a inventat pe Charlot, fie şi numai pentru că viaţa respectivă nu ajunsese încă la final: mai avea încă 13 ani pînă să se încheie, în 1977.

Dacă nu vă poticniţi în copertă (imaginea de acolo îţi dă nişte aşteptări pe cît de molatece, pe atît de eronate) şi chiar deschideţi cartea, o să aveţi numai de cîştigat. Veţi descoperi, adică, o proză cu limpezimi vînoase şi taine tulburi, rurală ca decor, urbană în tăietura frazelor şi foarte atentă la poezia care le dă tîrcoale oamenilor .

În spatele filmului Elling (2001; 13 premii; o nominalizare la Oscar pentru cel mai bun film străin) şi al piesei de teatru cu acelaşi titlu (montată prin toată Europa, inclusiv la noi – prin 2009, la Teatrul de Comedie) se află totuşi un roman: acest Fraţi de cruce al norvegianului hamburghez Ingvar Ambjornsen.

David Eagleman e unul dintre cei mai bizari oameni de ştiinţă, interesat deopotrivă de sistemul nervos şi sistemul juridic, economie, etică şi tehnologii inovatoare, percepţii şi comportamente, creier şi timp. Pare un tip exact şi fabulos, are charismă cînd urcă pe scenă să conferenţieze sau cînd povesteşte despre propriile lucrări.

Schimbarea trece drept scrierea autobiografică a lui Mo Yan. Asta o face, din capul locului, de două ori interesantă. Mai întîi, pentru că în cărticica aceasta încape viaţa de pînă prin 2010 a autorului, adică a celui care, în 2012, avea să fie nobelizat în literatură.

Eu zic că în iulie 1986, cînd dădea curs invitaţiei de a petrece trei săptămîni în Nicaragua, Rushdie se supunea unui foarte greu exerciţiu de obiectivitate. Cum să fii realist cînd realismul de acolo, în binecunoscutul stil sud-american, o ţinea tot într-un bruderschaft cu magicul?

Ali şi Nino e capodopera acestui autor. Roman de dragoste (între un azer musulman şi o georgiană creştină), de război, de splendidă polifonie culturală şi imensă cacofonie a inflexibilităţilor fanatice, cartea pare scrisă de mîna unui foiletonist expert în exotism, dar şi în dileme mai vechi ca vremurile.

Eseu cultural, carte de memorii şi confesiuni, curs implicit de dădăceală psihanalitică – cartea aceasta discută în termeni terapeutici ceea ce Julian Barnes, în Nimicul de temut (tot din 2008!), analizează de pe poziţia literatului panicat: „tentativa de a găsi acceptarea modernă, matură, nereligioasă a sfîrşitului nostru inevitabil.“

O carte bine dispusă, de un enciclopedism simpatic şi vioi. Textul e pus în pagină în poziţia „culcat“, tonul e hîtru, abordările sînt interesante şi destinse, decupate în capitole precum „Gramatica orizontalei“, „Pentru un tolănit corect“, „Geneza saltelei“, „Fotoliul problematic“ ş.a.

German în scris, elveţian în buletin, bănăţean în fond, Cătălin Dorian Florescu pare a fi, în cel mai recent roman al său, un atlet complet al prozei. Are anduranţa maratonistului şi polivalenţa decatlonistului, e un fondist felin, un sprinter cu scînteie, un aruncător şi un săritor cu bătaie lungă.

În anul 2000, proaspătul sexagenar Le Clézio a simţit nevoia să povestească despre femei. Fără sexagerări, însă. Prin urmare, a adunat într-un volum şapte proze scurte şi medii, pe care le-a subintitulat „romanţe“, deşi epica lor – deloc languroasă – le face să semene mai mult cu nişte balade.

Aş zice că e unul dintre cele mai haioase romane din ce s-a tradus la noi în 2012. Maimuţăreşte literatura „de succes“, cu zorzoanele ei stilistice, ciufuleşte aura autorilor de bestseller-uri, dă cu tifla escrocheriilor de imagine la care aceştia apelează pentru a-şi creşte cota.

Aristocrat fără avere, gazetar „pe probleme“ de high-life, apoi şomer cu ştaif, Alexander von Schönburg are multe de povestit despre protipendadele mai vechi sau mai noi. Cînd îşi adună însă istorisirile într-o carte, anecdota, bîrfa mică şi cinstită, amintirea personală, observaţia socrească şi panseul mucalit se transformă într-un eseu savuros despre înţelesurile nobleţii, prodigios ilustrat biografic.

2006 a fost un an imens pentru Elif Shafak. Lapte negru (2007) povesteşte tocmai despre această depresie şi analizează, în general, cam cît de „mămoasă“ îşi poate permite să fie o scriitoare.

O carte minusculă, uşor de iubit. O povestioară care are poezia la degetul mic şi o tristeţe lată la brîu. Un roman de giuvaergiu, cu multe carate lirice, inspirat în egală măsură de un poem al lui Rilke şi de o întîmplare petrecută prin anii ’70, într-un orfelinat brazilian.

Cartea aceasta chiar se ţine de cuvînt: vorbeşte magic despre Magi. Povesteşte despre relieful, fauna, flora, legile, obiceiurile şi variile treburi gospodăreşti din ţinutul Magilor, vrăjindu-te cu o proză ea însăşi vrăjită. Prima ediţie a apărut în 1941, cu 13 ani înainte ca Henri Michaux să înceapă experimentele cu mescalină.

O minunăţie de roman. Mic ca pagini, magic ca poezie, construcţie şi deschidere. Punctul Omega atinge fără ezitare Punctul G al lecturii. Mai întîi, tragi spuza poveştii înspre acel „punct omega“ de care vorbea Teilhard de Chardin (teologul evoluţionist preocupat de conştiinţa ultimă, desăvîrşită, atotcuprinzătoare). Poţi s-o faci, vraja cărţii nu se rupe.

Îşi zice ea Editura Baroque, dar nu practică trompe-l’oeil-ul, ci se ocupă serios de autorii pe care-i selectează. A publicat în toamnă un Manguel (Jurnal de lectură), mai publică unul, iată, şi în acest început de iarnă. Un roman, de data asta.

Mă număr printre cei care n-au aflat decît tîrziu – şi dintr-o pură întîmplare a fiinţei lor – de existenţa acestui roman superbisim, tradus într-o primă ediţie la Humanitas (2004), apoi reeditat, cu oarece revizuiri, la Curtea Veche (2011). În jurul nici uneia dintre cele două ediţii nu s-au făcut valurile pe care cartea le-ar fi meritat.

Da, e acea Sofi Oksanen, finlandeza care ne-a căzut cu tronc pe la începutul anului, cînd i-a fost tradus la Polirom romanul Purificare. Am văzut atunci ce-i poate proza şi ne-am extaziat în masă. O scriitură lapidară şi zguduitoare ca electroşocul, o voce puternică şi bizară, un fenomen!

Avem patru adolescenţi. Trăiesc cu toţii într-un burg profund italienesc, au 18 ani şi dau tîrcoale maturităţii în fel şi chip – de exemplu, încălecînd pe biciclete şi pedalînd printre prostituatele de la colţ de stradă. Cei patru amici cîntă la slujbele bisericeşti şi fac voluntariat la spitalul săracilor.

Luxomania lui Edwige Martin are micul rafinament al unui cofet amărui şi picant. Pişcă isteţ, răsfaţă şi consternează cam ca o trufă de ciocolată cu chili tăvălită bine prin cacao. E normal, doar ni se povesteşte despre un faimos magazin de lux din Paris, unde personajul Charlotte ajunge să lucreze o vreme ca vînzătoare.