Lumînările ard pînă la capăt
● Sandor Marai, Lumînările ard pînă la capăt, traducere din limba maghiară de Anamaria Pop, Colecţia "Byblos", Editura Curtea Veche, 2011
Mă număr printre cei care n-au aflat decît tîrziu – şi dintr-o pură întîmplare a fiinţei lor – de existenţa acestui roman superbisim, tradus într-o primă ediţie la Humanitas (2004), apoi reeditat, cu oarece revizuiri, la Curtea Veche (2011). În jurul nici uneia dintre cele două ediţii nu s-au făcut valurile pe care cartea le-ar fi meritat, şi e mare păcat, căci aşa literatură a eleganţei nobile şi a înţelegerii subtile nu găseşti prea des. Ai zice că e un roman scris de un bătrîn aristocrat călugărit – în orice caz, o carte numai bună pentru toţi cei care ar vrea să-şi cumpere nişte bătrîni şi n-au de unde.
Culmea e că atunci, în 1942, cînd i-a apărut cartea, Sándor Márai nu era bătrîn deloc. Avea 42 de ani şi trăia, alături de soţia sa evreică, într-o Ungarie deloc prietenoasă. Nobleţea înţeleaptă a poveştii din Lumînările ard pînă la capăt, scoasă cum e de sub vremi, mă face să-l bănuiesc pe autor de un soi de elitism sufletesc sau, pur şi simplu, de o sensibilitate semi-extraterestră. În fond, numai un elitist într-ale sufletului sau un semiextraterestru şi-ar încheia socotelile cu viaţa aşa cum avea s-o facă Márai: sinucigîndu-se în februarie 1989, excedat de exilul său în SUA şi de neclintirea comunismului din Europa de Est.
În roman, Al Doilea Război Mondial e pomenit doar în treacăt; în rest, avem un castel înconjurat de păduri, unde doi bătrîni prieteni se reîntîlnesc, în 1941, după 41 de ani în care refuzaseră să mai ştie unul de celălalt. Între cei doi trebuie să aibă loc o explicaţie, aşa că acum lucrurile vor fi spuse pînă la capăt – prin lucruri înţelegînd prietenia de o viaţă, „produsele secundare ale sufletului“, trădarea din amor, egoismul din spatele fidelităţii, apatia adulterului tăinuit. Splendide fineţuri atemporale!
