Ultimul dans al lui Charlot
● Fabio Stassi, Ultimul dans al lui Charlot, traducere din limba italiană de Cerasela Barbone, Colecţia "Biblioteca Polirom", Editura Polirom, 2013.
Există o autobiografie a lui Charlie Chaplin, a apărut în 1964. Evident, ea nu putea să prindă întreaga viaţă a pămînteanului care l-a inventat pe Charlot, fie şi numai pentru că viaţa respectivă nu ajunsese încă la final: mai avea încă 13 ani pînă să se încheie, în 1977. Prin urmare, te-ai aştepta ca o nouă autobiografie Chaplin – fictivă, cum este cea imaginată de italianul Fabio Stassi în Ultimul dans al lui Charlot, şi întinsă pînă în clipa morţii protagonistului – să se „ocupe“ mai ales de cei 13 ani finali, „neacoperiţi“ de mărturiile autentice. Nici vorbă, însă. Romanul lui Fabio Stassi nu e unul de restituire biografică, ci o fantasmă cu vag pretext documentar şi ample scamatorii postmoderne.
Într-un fel, italianul rescrie un mit, inventînd realităţi care să consoneze cu lucruri spuse cîndva despre Chaplin sau cu secvenţe din filmele acestuia. Rezultatul: un Chaplin mai solidar cu spiritul lui Charlot şi cu proiecţiile noastre asupra acestui personaj.
Cel mai mult mi-au plăcut accesele de gratuitate ale poveştii, derapajele perfect fabulatorii de la firul biografic. Faptul că Circul se deschide cu imaginea unei acrobate pe cal este explicat, în romanul lui Fabio Stassi, printr-o întreagă – inimaginabilă – istorie de amor, din care pînă şi istoria camerei de filmat iese binişor modificată.
Ultimul dans al lui Charlot inventează nişte coincidenţe între biografia şi filmografia lui Chaplin, contemplîndu-le apoi cu convingerea că „toate coincidenţele au un suflet“. Straniu rezon pentru o ficţiune, dar funcţional! E ca şi cum cineva ţi-ar descrie o icoană, fabulînd aşa de mult şi de bine, că-ţi faci cruci; după care îţi zici că e chiar normal să te cruceşti, doar e vorba de o icoană. În fond, romanul lui Stassi împarte încă o dată istoria lumii în două ere: î.Ch. şi d.Ch. Cu Ch de la Chaplin. Sau de la Charlot, cum vreţi.
