Fetiţele. Rude sărmane
● Ludmila Uliţkaia, Fetiţele. Rude sărmane, traducere din lima rusă de Gabriela Russo, Colecţia "Raftul Denisei", Editura Humanitas Fiction, 2013.
Volumul acesta reuneşte două cicluri de povestiri în care Ludmila Uliţkaia face ce ştie ea mai bine: se uită la oameni cu o pricepere care-i insolitează în fel şi chip. În ciclul „Fetiţele“ ne aflăm în Rusia stalinistă de după Război, iar protagonistele sînt cîteva copile ale epocii, care trec de la o proză la alta pentru a pune în scenă varii situaţii: intrarea în rîndul „pionierilor“, explorări erotice, dispute aprinse sau mocnite, perverse terori puşteşti. În ciclul „Rudele sărmane“, protagoniştii sînt adulţi, Rusia sovietică e împinsă înspre anii mai tîrzii, spectacolul uman schimbă coregrafia păţaniilor pe una a destinelor.
De cele mai multe ori, Uliţkaia povesteşte ca un dramaturg, dizolvînd epica în replicile personajelor sau în „indicaţiile“ de decor (se simte că, din anii ’70, autoarea s-a ocupat şi de teatru, şi de scenarii de film); pe de altă parte, proza ei practică un soi de magie pastelată, cu fraze croite vrăjitoresc, din ceva poezie, ceva ironie şi un pic de paradox. De exemplu: „Ultimul soţ a murit cumva pe neobservate, şi Gulea şi-a anunţat prietenele că de azi încolo se călugăreşte, dar că-şi va trăi viaţa în lume la intensitate maximă...“ Alt exemplu: proza „Bronka“ în întregul ei (preferata mea), unde istoria Lolitei e reformulată în termenii unei candori siderante, de un umor absurd şi un tragism aristocratic.
Cine caută un tîlc de fond al acestor povestiri o să observe: 1) neagra comedie a obiectelor „de epocă“ (drapelele „în toate nuanţele flăcărilor iadului“, covorul ţesut de o femeie din propriu-i păr, în cinstea lui Stalin, cu degradeul inerent înaintării în vîrstă etc.), prezenţa constantă a personajului evadat din realitate (catalepsie, transă, sminteală, retardare) sau ciudata „oază de linişte“ din preajma muribunzilor; dar şi 2) poemul discret al unui omenesc care se lasă prins doar în vers alb, nicidecum roşu.
