Lapte negru
● Elif Shafak, Lapte negru, traducere din limba engleză de Ada Tanasă, colecţia "Biblioteca Polirom", Editura Polirom, 2012.
2006 a fost un an imens pentru Elif Shafak. A publicat romanul Bastarda Istanbulului (care avea s-o transforme într-o celebritate internaţională), a scăpat de procesul pe care i-l pregăteau autorităţile turce (deranjate, ca şi în cazul lui Pamuk, de cîteva afirmaţii din carte ce aminteau de genocidul prin care au trecut armenii din Turcia), a născut primul ei copil (o fetiţă), apoi a intrat pînă la gît într-o depresie postnatală neagră. Lapte negru (2007) povesteşte tocmai despre această depresie şi analizează, în general, cam cît de „mămoasă“ îşi poate permite să fie o scriitoare.
Concluzia mea ar fi că Elif Shafak, om de mare libertate în ficţiune, îşi poate permite cam orice şi cam oricît. Iar asta chiar şi într-un volum nonficţional precum acest Lapte negru. Pe de o parte, autoarea povesteşte despre independenţa ei ca om al imaginaţiei, ca nonconformistă din reflex şi ca nomadă perpetuă, legitimîndu-şi convingerile prin invocarea, în mici schiţe de portret, a nonconformistelor mai vechi şi mai noi din istoria literară a lumii.
Pe de altă parte însă, pentru a explica mai bine reformulările interioare aduse de maternitate, Elif Shafak redevine omul de ficţiune şi descompune eul în şase Degeţici simpatice (pragmatica, ambiţioasa, cinica, sufita, vampa şi mămoasa), urmărindu-le apoi – ca într-un basm animat – gîlceava înţeleaptă şi aprinsa luptă pentru supremaţie. Aşa se face că povestea acestei depresii nu are în ea nimic depresiv: e sprinţară, inteligentă, curajoasă, extrem de vie în aplombul şi în umorul ei.
Nu întîmplător, ultimul portret feminin din carte este cel al dădacei azere care va pune capăt tuturor problemelor: o combinaţie fabuloasă între Mary Poppins, prinţesa războinică Xena şi matriarhala Impedimenta („prima doamnă“ din satul lui Astérix)
