Floarea pasiunii
● Matilde Serao, Floarea pasiunii, traducere din limba italiană de Cameria Zara, Colecţia "Iubiri de altădată", Editura ALLFA, 2013.
Să fim oneşti: Floarea pasiunii – titlu de carte făcut, în 1883, să topească inimi, să înflăcăreze şi, cu siguranţă, să vîndă „pe rupte“ un volum de povestiri astfel denumit – sună astăzi ofilit de tot. Floarea cu pricina s-a fanat, aduce mai degrabă a moartea pasiunii. Pe de altă parte, tocmai o asemenea demodare te poate înduioşa, făcîndu-te să deschizi, uşor amuzat, cartea acestei Matilde Serao (o italiancă pe jumătate grecoaică, leat perfect cu Freud şi întrucîtva cu Eminescu).
Începi cu începutul: prima proză din volum, o povestioară numită, oarecum fălos, „Roman de dragoste“. Sorbiri din ochi, tulburări, tirade, dorinţe care „ar lichefia diamantul şi ar frînge fierul“, un oftat răvăşitor („Oh, gingăşie blestemată!“), un salon cu pian, o fereastră (către mare) prin care pătrund acorduri de mandolină – tot tacîmul romanţios. Citeşti cu un ochi superior, te simţi versat, rîzi ca la o comedie involuntară, apoi, cînd ajungi la final, vezi că totul se răstoarnă şi că ai fost prins într-un fel de farsă. Înţelegi că Matilde Serao are gustul ironiei şi că proza ei poate lua în răspăr atît ticurile de gîndire ale epocii sale, cît şi clişeele romanţurilor de atunci.
Una peste alta, mie mi-a căzut dragă această prozatoare. Textele ei au patina vremii, fără discuţie, dar şi o plăcere proaspătă a jocului, cu viclenii narative dintre cele mai vioaie. Cea mai curajoasă povestire e „Joc de răbdare“, construită din patru secvenţe descriptive – 1) o femeie; 2) o maimuţă cu atitudini aristocratice (!); 3) un cadru în care intră o batistă cu monogramă şi o sticluţă cu o substanţă albă; 4) un alt cadru, cu o scrisoare aflată pe un birou –, urmate de îndemnul adresat „cititorului răbdător“ de a reconstrui el, din bucăţile respective, „drama funestă pe care le formează acestea“. Cititorul unei asemenea proze e bucuros să aibă răbdare şi azi, în 2013.
