Kamceatka
● Marcelo Figueras, Kamceatka, traducere din limba spaniolă de Elena Alexandra Şerban, Editura ALLFA, 2013.
Avem aşa: un puşti de 10 ani (pasionat de Houdini, Superman şi regele Arthur, de un joc gen „Dacii şi romanii“ şi de un serial SF în care nişte invadatori extratereştri luaseră înfăţişare umană, dar nu puteau îndoi degetul mic, iar asta îi dădea pînă la urmă în vileag), fratele acestuia (Piticul, 5 ani, neclintit în hotărîrea lui de a se face sfînt ca Simon Templar şi de a desena cîte un cerculeţ deasupra oricărui cap găsit prin cărţile ilustrate, fie el şi de animal sau de personaj de desene animate), mama celor doi copii (fiziciană, expertă în fripturi crude sau carbonizate, învăluită permanent într-un norişor de fum de ţigară, dar şi posesoare a unor superputeri precum Surîsul Dezintegrator, Privirea de Gheaţă, Ţipătul Paralizant sau Ciupitura Fatală), tatăl celor doi copii (avocat, civil pînă în măduva ludicului, dezastru al oricărei îndeletniciri gospodăreşti) şi maşina familiei (un Citroën hodorogit, dar cu o inimă de aur).
Într-o bună zi, toate aceste personaje abandonează domiciliul din Buenos Aires şi se stabilesc la ţară, unde o căsuţă cu piscină şi broscoi, o şcoală nouă şi un adolescent căzut ca din cer le deschid o lume de mistere mici, cu bucurii stranii şi aventuri rural-universale. Joaca pare nesfîrşită. Părinţii îşi cam uită slujbele şi se joacă mai mult de-a casnicii, se fac că-i cheamă altfel, ba încă îi invită şi pe copii să-şi aleagă alte nume – Piticul îşi va zice „Simon“ (de la Simon Templar), fratele mai mare îşi alege „Harry“ (de la Harry Houdini) – şi să-şi asume noile identităţi.
Romanul argentinianului Marcelo Figueras are tot ce-i mai indicat pentru o comedie domestică vioaie. Ce povesteşte el, sub această formă, este însă terifiant: Argentina anului 1976 şi instalarea dictaturii. Protagoniştii din Kamceatka sînt nişte prigoniţi. Iar ei par să se joace, într-unul dintre cele mai frumoase şi mai subtile romane ale evadării de sub dictatură.
