Vise de pe Bunker Hill

● John Fante, Vise de pe Bunker Hill, traducere din limba engleză de Iulia Gorzo, Colecţia "Raftul Denisei", Editura Humanitas Fiction, 2013.

În anii ’30, John Fante (1909-1983) scria trei romane autoficţionale (între care şi Întreabă praful), care îl aveau ca protagonist pe junele Arturo Bandini. Autorul trece aproape neobservat pînă spre sfîrşitul anilor ’70, cînd este descoperit graţie lui Charles Bukowski şi recunoscut ca un „tătuc“ al generaţiei Beat. În 1982, Fante face un neaşteptat salt în trecut, revenind la protagonistul celor trei romane din anii ’30 şi întregind seria respectivă cu un al patrulea volet: Vise de pe Bunker Hill. Junele Arturo Bandini apare, de astă dată, în Los Angeles-ul anului 1934, unde trăieşte o poveste desprinsă tot din biografia tînărului scriitor John Fante, însă croită ca o istorioară nebună, pitorească, smucită, degrabă vărsătoare de ironie şi deochi.  

E impresionant că autorul a ţinut să-şi mai ficţionalizeze o dată – la bătrîneţe – propria tinereţe prozatoare, dar şi mai impresionant e nervul ludic al demersului său. Personajul Bandini vrea să fie „genial pe hîrtie“; parcursul lui scriitoricesc se încropeşte însă buimac şi convulsiv, din întîlniri „profesionale“ de tot comicul sau tot absurdul, şi din mistuitoare inflamări amoroase, stîrnite de orice posterior feminin „radios“ („senzaţional“, „somptuos“, „divin“) ieşit în cale. Bandini trece fulgerător de la agonie la extaz (şi viceversa), joacă toate jocurile posibile (şah, marocco, război, popa prostu’, ping-pong, darts) şi se roagă întotdeauna la două capete (la Dumnezeu plus Knut Hamsun, sau la Iisus plus o secretară cu unduiri de boa constrictor). 

N-ai zice că autorul acestei proze efervescente e un bătrîn care, din cauza diabetului, îşi pierduse de ceva vreme vederea (şi ambele picioare), şi care a „scris“ textul dictîndu-l soţiei sale. Aşa e însă ficţiunea lui Fante: are picioare mai lungi ca adevărul şi mobilitatea unei contorsioniste senzaţionale.