Accabadora
● Michela Murgia, Accabadora, traducere din limba italiană de Gabriela Lungu, Colecţia "Raftul Denisei", Editura Humanitas Fiction, 2013.
Dacă nu vă poticniţi în copertă (imaginea de acolo îţi dă nişte aşteptări pe cît de molatece, pe atît de eronate) şi chiar deschideţi cartea, o să aveţi numai de cîştigat. Veţi descoperi, adică, o proză cu limpezimi vînoase şi taine tulburi, rurală ca decor, urbană în tăietura frazelor şi foarte atentă la poezia care le dă tîrcoale oamenilor (fie ea şi neagră).
Accabadora e femininul, în sardă, al terminator-ului. Terminatoarea aceasta nu e însă o războinică SF. E doar o mînuitoare de pernă care – în satul din Sardinia unde ne paraşutează romanul, şi în anii ’50-’60 cînd se petrece povestea – se ocupa cu eutanasierea la cerere a suferinzilor. Pînă la pagina 70 a romanului nu ştim cine anume este accabadora. Ştim doar că o croitoreasă din sat (femeie singură şi înstărită, înzestrată „cu ochiul expert al celui care din puţin înţelege totul“) ia de suflet o fetiţă de 6 ani, dintr-o casă nevoiaşă. Mai ştim că cele două încep să se simtă ca o familie, iar satul, plictisit să le tot bîrfească, se întoarce la ale lui (un priveghi, un peţit, un cules de vie, o haină pe comandă, o făcătură vrăjitorească, un nesfîrşit foşnet de fuste de-a lungul graniţei invizibile dintre familii sau dintre „ce se face“ şi „ce nu se face“). Personajele au un şarm laconic, coregrafia lor întreţine un mister de fond, exotismul „agroturistic“ e însoţit de pitorescul unei scriituri mai degrabă tăcute, cu simţ plastic şi zvîcnet aforistic.
Apoi, la pagina 70 – şi la vreo 8 ani de la adopţia cu care începe povestea – aflăm cine este accabadora. Trebuia, pentru că de-aici încolo apar nişte încurcături, ca să zic aşa, de viaţă şi de moarte, şi e mai uşor dacă ele poartă un nume. Cînd, în cele din urmă, accabadora îşi împătureşte şalul negru, impregnat de răsuflarea atîtor muribunzi, acesta este singurul lucru pe care ea mai poate să-l pună în ordine. De meditat.
