Privind soarele în faţă
● Irvin Yalom, Privind soarele în faţă, traducere din limba engleză de Ştefania Mihalache, Editura Vellant, 2012.
De trei ori romancier, Irvin Yalom este teoretician şi practicant de-o viaţă al psihoterapiei existenţiale, om de cabinet şi de catedră universitară – pe scurt, un octogenar emerit. Cu ceva vreme în urmă însă, pe cînd avea doar 75 de ani, Yalom s-a gîndit că frica de moarte ar merita tratată (adică disecată, analizată, mărturisită în multiplele ei variante şi exorcizată ştiinţifico-empatic) sub forma unui volum de sine stătător, din care orice muritor să poată trage un folos. Aşa a ieşit, în 2008, Privind soarele în faţă, o carte despre „cum să înfrîngem teroarea morţii“ prin mijloace strict omeneşti, fără religii, cristale, OZN-uri, ectoplasme, aure etc. Faptul că umanitatea este „muritoare, aruncată singură şi la întîmplare într-un univers indiferent“ nu are de ce să ne strivească – susţine Yalom –, întrucît nu exclude posibilitatea unui sens al vieţii, nici frumuseţea unor relaţii interumane inimoase, nici beatitudinea unei libertăţi totale a propriilor „proiecte“ de devenire.
Eseu cultural (cu mult Epicur la bază), carte de memorii şi confesiuni (cu situaţii/păţanii/cazuri de un impact inimaginabil), curs implicit de dădăceală psihanalitică (pentru cei care vor să pună profesionist osul/umărul/sufletul la salvarea semenilor din anxietatea propriei extincţii) – cartea aceasta discută în termeni terapeutici ceea ce Julian Barnes, în Nimicul de temut (tot din 2008!), analizează de pe poziţia literatului panicat: „tentativa de a găsi acceptarea modernă, matură, nereligioasă a sfîrşitului nostru inevitabil.“
Într-un fel, Irvin Yalom vorbeşte despre frica de moarte din postura unui om fericit. E un înţelept care se simte binecuvîntat de existenţa lui, un ateu căruia apropierea înţelegătoare dintre oameni i-a ţinut loc de iluminare. Citindu-l, îl simţi ca pe un nou prieten vechi.
