O mie şi una de nopţi

● Mario Vargas Llosa, O mie şi una de nopţi, traducere din limba spaniolă de Luminiţa Voina-Răuţ, Editura Humanitas, 2013.

Ficţiunea are puteri miraculoase, în „minciunile“ ei există viaţă, farmec şi adevăr! Llosa a afirmat lucrul ăsta în fel şi chip – cînd implicit (în romane), cînd explicit (în eseuri), ca să ne intre bine în cap. În cele două secţiuni ale recentului volum O mie şi una de nopţi, aceeaşi idee e afirmată de încă două ori: mai întîi, ceremonios, în aşa-numitul „Elogiu lecturii şi ficţiunii“, text ce reproduce discursul ţinut de scriitor în 2010, la decernarea Premiului Nobel pentru literatură; apoi, magic şi exuberant, într-o piesă de teatru din 2008, unde Llosa concentrează, ca într-un espresso epic, basmul nopţilor de poveste ale Şeherezadei.

Partea „de Nobel“ a volumului e cristalină şi generoasă, nu poţi decît s-o aplauzi cuviincios. Partea „de Şeherezadă“, în schimb, are cîteva chichiţe cu adevărat spectaculoase. Llosa (pentru care teatrul a fost prima mare dragoste) are abilitatea de a rescrie O mie şi una de nopţi ca pe o dramă (sau o feerie) în care doi actori joacă vreo 20 de personaje: doi oameni de scenă, cuplul Şeherezada – Şahriar, plus nenumăraţii eroi din poveştile istorisite. În plus, piesa lui Llosa – un fel de jam session narativ, care respectă „vag“ structura iniţială a poveştilor selectate – operează ajustări în conformitate cu „sensibilitatea modernă“, asta implicînd supersuspansul şi superrapiditatea „acţiunii“, un erotism cu neaşteptate acrobaţii, vreo două confruntări K1 însoţite de metamorfoze lucrate parcă pe calculator, plus o largă participare a demonicului, în variantă ghiduşă, deocheată sau infernală.

Cele 1001 nopţi de poveşti au început – subliniază Llosa – în noaptea nunţii Şeherezadei cu crîncenul Şahriar, după consumarea mariajului, iar atunci cînd ele s-au sfîrşit, cei doi şi-au început luna de miere „cu spor“. Poveştile au transformat postludiul în preludiu, ceea ce – să recunoaştem – le confirmă decisiv puterea miraculoasă.