Arta esenţei

● Dominique Loreau, Arta esenţei, traducere din limba franceză de Ines Hristea, Editura Baroque Books & Arts, 2013.

Dominique Loreau, franţuzoaică stabilită de vreo trei decenii în Japonia, a descoperit aici bucuriile rafinate ale minimalismului şi frugalităţii – cu alte cuvinte, „luxul zen“ al unei vieţi fără prea multe accesorii. Asta s-a soldat cu cîteva volume despre arta de a trăi în armonie cu sine şi în răspăr cu oboseala, stresul sau apatia la care ne conduc excesele materiale ale actualităţii. Arta simplităţii (Baroque, 2012) e primul volum din serie şi a făcut-o rapid cunoscută pe autoare în Occident. Arta esenţei e al treilea (căci mai există şi Arta listelor), dar moneda pe care o bate e cam aceeaşi: „trezirea“ sufletului şi savurarea propriei libertăţi prin renunţarea la tot ce e superflu între obiectele cu care ne înconjurăm (alimente, mobilier, electronice, cadouri, suvenire etc.).

Ideea are o oarecare tentă monahală, dar scriitura lui Dominique Loreau, de o sprinteneală elegantă şi eficientă, dă demersului alura unui ghid practic, cu un umor discret şi o argumentaţie ataşantă.

Cinci lucruri m-au cucerit: 1) reperele naturaleţii într-ale bucătăritului: „bucătarii de elită, călugării zen şi bunicile noastre“; 2) conceptul zen kufu – a te descurca, în orice situaţie, cu ce ai la îndemînă, folosindu-te de imaginaţie, nu de ustensile suplimentare (ceea ce, zic eu, ne face să privim lunga istorie a Daciei 1300 ca pe o dovadă de netăgăduit a kufurelii româneşti); 3) includerea computerului între lucrurile de strictă şi naturală necesitate; 4) faptul că vîrsta optimă pentru eliberarea de lucrurile inutile şi pentru asumarea unui stil de viaţă personal ar fi undeva pe la 50-60 de ani (splendidă promisiune!); 5) faptul că motto-urile din carte vin şi de la Seneca, Meister Eckhart sau Schopenhauer, şi de la Twain sau Shaw, şi de la Yoko Ono sau Oprah, şi de la poeţi sau politicieni, semn că Arta esenţei e, totuşi, o chestiune de rimă larg democratică. De consonat!