Ziua cînd au murit porumbeii
● Sofi Oksanen, Ziua cînd au murit porumbeii, traducere din limba finlandeză de Sigrid Crăsnean, Colecţia "Biblioteca Polirom" Editura Polirom, 2013.
Probabil că dragostea durează trei cărţi. Cînd am citit Purificare, primul roman al lui Sofi Oksanen tradus la noi, m-am îndrăgostit lulea de scrisul acestei finlandeze cu oarecare rădăcini estoniene. La al doilea roman al său apărut în română, Vacile lui Stalin, m-am mai calmat, dar tot nu mi-a trecut. Era vorba de debutul lui Sofi Oksanen, deci o carte anterioară Purificării: am citit-o şi, mîngîind-o pe copertă, i-am iertat cu dragă inimă toate micile scîrţîieli. Acum, iată, a venit Ziua cînd au murit porumbeii – un roman post-Purificare, aşadar de maturitate. Şi l-am citit ca să văd cum s-a maturizat Sofi Oksanen.
S-a maturizat în stilul nordicilor, adică s-a mai răcit. A lăsat deoparte scriitura aceea frisonantă – lapidară şi poetică în acelaşi timp, iradiind prin toate silabele, cam ca la Herta Müller, o suferinţă mută pe cît de înnebunitoare, pe atît de plastică – şi a trecut de partea epicii harnice, soră cu istoriografia. Cînd vrea să te încremenească, îţi trînteşte o formulă de genul: „Tăcerea plutea în castronul cu sos.“ Dar nu mai vrea decît rar, pentru că miza acestui roman e alta, mai dinamică: vremurile degrabă schimbătoare, oamenii aruncaţi dintr-un destin în altul.
Avem, ca de obicei, o poveste estoniană urmărită simultan în două epoci. Pe de o parte, e vorba de anii 1941-1944, cînd Estonia s-a aflat ori sub bolşevici (de două ori), ori sub nazişti (o dată), adunînd între valurile ocupaţiilor doar cinci zile de independenţă. Pe de altă parte, e vorba de anii ’60, cînd Estonia e o republică sovietică tipică, ţinută din scurt de urmaşii KGB-işti ai NKVD-ului. Cele două epoci sînt planurile pe care se derulează cronica întortocheată a unei familii în care găsim un colaboraţionist de profesie, un independent idealist şi perdant, plus o femeie care încurcă telenovelistic iţele poveştii.
Probabil că va urma o ecranizare.
