Mirajul fericirii

● Walker Perey, Mirajul fericirii, traducere din limba engleză de Cătălina Antonia Stoenescu, Colecţia "Biblioteca Polirom", Editura Polirom, 2013.

E socotit unul dintre romanele importante ale secolului al XX-lea şi un reper pentru proza existenţialistă americană. A fost publicat prima dată în 1961, iar francezii l-au tradus cu titlul Cinefilul şi l-au comparat cu Străinul lui Camus. Mie mi-a amintit mai degrabă de Varieteu pe apă al lui John Barth, dar asta contează mai puţin, important e să fie cititorul mulţumit. La urma urmelor, cum romanul lui Walker Percy vorbeşte destul de des despre „lehamite“, nu văd de ce nu l-am compara şi cu Greaţa lui Sartre.

Pe scurt, e vorba de un roman deconcertant, cu un narator care pune în locul epicii o suită de întîlniri mai mult sau mai puţin întîmplătoare, petrecute de-a lungul unei săptămîni. Rătăcirile acestui personaj, căutările lui – pe ceea ce el numeşte „calea fericirii triste şi mărunte“ – se soldează cu o galerie de portrete în care eşti invitat să descifrezi toate neliniştile celui ce le-a schiţat. Concret, ne aflăm în New Orleans-ul anilor ’50, în perioada carnavalului de Mardi Gras. Şi mai concret însă, ne aflăm „în chiar secolul rahatului, în măreaţa hazna a umanismului ştiinţific“, unde „lehamitea s-a depus asemenea unei pulberi radioactive.“ O spune însuşi naratorul, Binx, care urmează să împlinească 30 de ani la capătul acelei săptămîni de carnaval. A luptat în Coreea, iar acum e un broker de succes, ajuns la a treia secretară, şi nu vede de ce nu s-ar îndrăgosti şi de ea puţin. Îndrăgostirea e un culoar de fugă din faţa lehamitei. Un alt culoar e cinema-ul (Binx e un cinefil visător). Dar cel mai bun culoar e vînarea frumuseţii din oameni, oricît de bine ascunsă ar fi ea în spatele amărăciunii, bizareriei sau insignifianţei. Aici, melancolia se întîlneşte cu pitorescul şi cu umorul, are un zvîc imprevizibil, ţese din fulguranţe şi evanescenţe un veritabil spectacol al dezabuzării înşelate.