Alberto Manguel e cititorul-scriitor prin excelenţă. Trăieşte citind şi scrie făcînd un necontenit apostolat al lecturii. O vreme i-a citit lui Borges (cînd Borges ajunsese aproape orb), apoi a transformat lectura într-o gimnastică respiratorie de zi cu zi.
Primele patru pagini ale romanului te lasă năuc. E vorba de prima scrisoare a ei (Saşa) către el (Volodia) şi de prima scrisoare a lui către ea. Enunţuri cu viraje strînse, întorsături din condei făcute cu iuţeala sclipitoare a păstrăvului, un strop de sibilinism melancolic, o discretă ambiguitate a plasării în timp.
În 1997, britanicul Peter Hobbs era proaspăt absolvent de Oxford şi se pregătea pentru o carieră diplomatică în Orientul Mijlociu. Omul însă a ţinut să dea mai întîi o raită prin Pakistan – aşa, de amorul aclimatizării –, lucru ce avea să se termine prost, cu o boală grea, de care nu avea să scape decît după ani lungi de suferinţă şi solitudine.
Te duci cu gîndul mai întîi la Metropolis (SF-ul din anii ’20, apărut şi ca roman, şi ca film mut): oraş futurist, oameni blocaţi în relaţii neomeneşti, criză a societăţii viitorului etc. Era stranie povestea de acolo, dar nu exagerat – SF vintage, ce să-i faci!
Zeruya Shalev înseamnă două lucruri clare: o temă neabătut domestică (din zona conflictelor ce mocnesc în viaţa de familie) şi o scriitură invariabil hipnotizantă (vîscoasă, şerpuitoare, narcotică, mustind de tristeţi senzuale, şi nesfîrşit de înţelegătoare cu convulsiile bietului suflet omenesc).
Culmea e că pare un roman scris în joacă. E porno, e cinic, e trash, e vag infernal – şi totuşi, are aşa o lejeritate sporovăitoare, o sprinteneală ludică în alternarea perspectivelor, plus un soi de plăcere pişicheră pentru caricatură şi farsă. Un roman incredibil de vioi şi de jucăuş, la cît de negru e, de fapt, în cerul gurii!
Tînărul John, alb sud-african, îşi ia licenţa în matematici şi engleză, după care părăseşte Cape Town-ul şi se stabileşte la Londra, unde ar vrea să se consacre ca poet. Sîntem la începutul anilor ’60, dar IBM-ul există deja pe piaţa muncii şi, cît ai clipi, mi ţi-l face pe tînărul John programator.
Algerian prin naştere, francez după aceea, filozof de formaţie, călător de vocaţie şi arheolog activ, Jean-Marie Blas de Roblès a rupt gura tîrgului planetar abia ca scriitor, în 2008, cu Acolo unde tigrii sînt la ei acasă, un roman masiv la care a meşterit nu mai puţin de un deceniu.
Cine mai are azi în minte (stră)vechiul cîntecel al lui Salvatore Adamo, „Au café du temps perdu“, va intra gata încălzit în jocul de nostalgii şi evanescenţe al romanului lui Patrick Modiano. Rememorări melancolice ale boemei pariziene de început de ani ’60 şi cu o poezie misterioasă a căutărilor (sau rătăcirilor) de tot felul.
Romanele de debut pe bază de nori nu sînt deloc suflare de vînt. Stéphane Audeguy a debutat, de pildă, în 2005 cu Teoria norilor şi a făcut-o atît de bine încît a sedus cohorte de cititori de varii clase şi gusturi, başca juriile cîtorva premii literare.
Ce ţi-e şi cu tehnica asta a bulgărelui de zăpadă! Creşti, creşti – vorba unui personaj al lui Marin Moraru – şi nu ştii ce creşti. Mai ales cînd peste boţul de zăpadă e suflată şi niscaiva magie melancolică de basm rusesc... Cam pe-aici îşi face de lucru povestea acestui roman de debut al nord-americancei Eowyn Ivey, recent apărut în Alaska, şi mintenaş tradus, iată, şi la noi.
Pe Sábato suprarealiştii l-au deturnat de la o carieră ştiinţifică – foarte probabil strălucită – în fizica nucleară. Aşa că în 1948, la 37 de ani, ex-fizicianul argentinian avea să debuteze ca romancier cu Tunelul, trecînd peste reticenţele iniţiale ale editorilor, nu mai puţin... suprarealiste.
În 2011, cînd publica acest roman, Siri Hustvedt avea în spate 30 de ani de mariaj cu Paul Auster. Cuplu armonios, ani rodnici – toate bune şi frumoase. Şi totuşi, romanul americancei povesteşte despre criza apărută, după exact 30 de ani de căsnicie, într-un cuplu în care el o anunţă pe ea că simte nevoia unei „pauze terapeutice“.
Micuţul Tochtli, fiul unui „rege“ al drogurilor mexican, ne povesteşte una-alta. Puştiul trăieşte cu tatăl său într-un palat izolat de restul lumii, aşa că lumea pe care el o cunoaşte se reduce la fix 15 persoane (între care gărzile, un educator personal, o damă de companie a tatălui, dar şi „guvernatoru’ lu’ peşte“, mituit să închidă ochii la afacerile părinteşti cu cocaină).
Michel Rostain a fost într-o vreme secretarul lui Peter Brook, iar într-o altă vreme a pus în scenă spectacole de operă. Apoi, în 2011, cu numai un an înainte de a deveni septuagenar, a publicat acest roman – cel dintîi și singur, deocamdată –, distins neîntîrziat cu Premiul Goncourt pentru debut.
Ca toate lucrurile esenţiale, prezervativul exista deja în Antichitate, confecţionat fiind din materialele vremii, adică din intestin de oaie. Ideea nu era chiar strălucită, dar era cam singura, aşa că modelul acesta „bio“ avea să străbată epoci de-a rîndul, cunoscînd doar mici variaţiuni (intestinul de capră sau de viţel, eventual garnisit cu o panglicuţă de mătase).
Care va să zică, nu sînt „vreo 15“ proze scurte, cum îi ieşiseră la socoteală enciclopedicei coane Wiki, ci fix 20. Atîtea a scris Truman Capote de-a lungul vieţii lui de omniprozator, adică de romancier-nuvelist-memorialist-publicist-scenarist-dramaturg. O singură povestire datează din anii ’70 şi tot una singură – ultima! – din anii ’80.
Andrei Kurkov e cel cu Moartea pinguinului şi cu Legea melcului, poveşti din lumea Ucrainei post-sovietice, manevrînd un umor cinic, un absurd cumsecade şi nişte „realităţi“ perfect suprarealiste.
O poveste dulcică de amor pe Facebook, cu complicaţii vodevileşti şi mult optimism bulevardier, totul culminînd cu 10 pagini de happy-end la Paris, plus alte 10 pagini de happy-epilog. Nu m-ar mira să apară în curînd şi un film Lovebook – ar putea avea un oarece succes în rîndul amatorilor de matinee romanţioase.
Palahniuk s-a hotărît să dea şi el o versiune a Infernului – una comică, ironică, parodică, dementă, infantilizată şi cartoon-izată. Viaţa în iadul lui Palahniuk e ca „un desen animat Warner Bros de pe vremuri“, unde personajele sînt decapitate, mutilate, aruncate în aer, după care se refac rapid şi o iau nonşalant de la capăt.
Autorul e conte de extracţie germano-maghiară, cu legături inclusiv în aristocraţia britanică şi rusească. Asta nu l-a împiedicat, totuşi, nici să se nască pe meleaguri somaleze, nici să cîştige un ban cinstit ca jurnalist neamţ şi nici să se vadă concediat la primul val al crizei economice din mileniul trei.
E romanul cu care a debutat Italo Calvino, în 1947 – un fel de Pistruiatul plasat în Italia fascistă. Puştiul pistruiat al lui Calvino se numeşte Pin, e un băiat dezgheţat foc, destupat la minte şi spurcat la gură, care încearcă să înţeleagă lumea „oamenilor mari“ învăţînd poveştile ei de cîrciumă „despre femei şi bărbaţi în pat sau despre bărbaţii ucişi ori băgaţi la închisoare“.
Sîntem în Vestul Sălbatic, în plină isterie a Goanei după aur. Fraţii Sora, cam cum ar veni pe româneşte, sînt doi pistolari temuţi, care trăiesc din kilăreli la comandă. Acum ei trebuie să-i facă de petrecanie unui căutător de aur, motiv pentru care o pornesc spre California, călărind nişte cai second-hand şi bodogănind ca fraţii.
Sub titlul imobiliar al acestui roman se ascund poveşti extrem de mobile, vorbind despre rătăciri, prigoniri, dezrădăcinări, derapaje, dislocări sufleteşti sau deambulări lunatice. Iar ce au ele în comun este o mobilă: un birou straniu, cu 19 sertare, ce pare să-i fi aparţinut lui Lorca şi care va peregrina prin vieţile unor evrei din Budapesta, Londra, New York şi Ierusalim.
E clar. „Literary Fiction“, noua colecţie de ficţiune de la Pandora M, aduce în vitrină delicatesa literară: proza fină, cu savori date de jocurile scriiturii şi de maturările lor alchimice.
Un cartier defavorizat al Londrei, un puşti înjunghiat în stradă, balta de sînge, sticlele de bere plantate, pe post de lumînări, la locul crimei. În faţa acestui tablou, un alt puşti, Harri, hotărăşte să se ocupe de descoperirea criminalului, cu mijloace specifice vîrstei de 11 ani (o rolă de scotch, un dinte de crocodil, un binoclu).
Din 1992 încoace, Amélie Nothomb scoate anual cîte un roman, la Albin Michel. O formă de viaţă e cartea ei „pe“ 2010 şi nu se abate de la standardul ştiut: un volum subţirel, cu fuleu de best-seller şi cu o poveste din zona situaţiilor imposibile sau a aberaţiilor adorabile, în care vezi exprimîndu-se o inteligenţă de panteră roz.
Din cîte ştiam eu, pînă şi cele mai teribile închisori sau lagăre au avut prevăzută o carceră de suprapedeapsă, unde viaţa cumplită a deţinuţilor să poată fi făcută şi mai cumplită. Apoi am dat peste acest roman al lui Ben Jelloun şi am văzut că pot exista temniţe atît de negre, încît carcera să fie inutilă.
Povestea de aici se petrece în prima jumătate a anilor ’90, cînd damblaua karaoke-lui e deja trăsătură naţională pentru japonezi. Prin urmare, e o poveste cu cîntec. Cîntecul, însă, nu va fi însoţit de joc şi voie bună, ci de foc şi aberaţie pură, într-un soi de musical al absurdului isteric şi al carnajului bezmetic.
Acest text al portughezului Rui Zink va avea, probabil, o viaţă la fel de lungă precum Micul Prinţ al lui Exupéry. Fiindcă, la fel ca Micul Prinţ, pare o carte „de jucărie“, iar jocul în care te invită să intri e, tot ca acolo, o bucurie a minţii care îţi merge direct la inimă.
Era însurat de 30 de ani cu o fostă elevă din facultate şi bănuia că îl înşală. Cam ăsta ar fi oful protagonistului din Originea lumii – aşa-numitul Patricio, aproape octogenar, „unul din creierele exilului chilian“ din vremea lui Pinochet, stabilit la Paris împreună cu soţia sa Silvia şi cu bunul său amic Felipe (presupusul partener de adulter al Silviei).
Katherine Mansfield, englezoaică de origine neozeelandeză, bună prietenă a Virginiei Woolf şi a lui D.H. Lawrence, a scris scurt şi a trăit la fel de scurt. Proza ei a însemnat mult în istoria genului, aşa încît antologia de faţă – un act cultural prin excelenţă – îşi binemerită traducerea şi prezentarea semnate de Antoaneta Ralian.
Katharina Hagena a predat literatură germană şi engleză prin universităţi, a scris studii despre Joyce şi cărţi pentru copii, iar cu Gustul sîmburilor de măr a debutat în roman (2008), vînzînd peste 250.000 de exemplare numai în Germania. N-aş fi zis că o poveste de doliu poate avea un aşa succes de public, dar uite că are.
Prozele din acest volum au apărut în 1943, dar războiul nu intră aici în discuţie. Aproape toate textele povestesc amoruri strîmbe, şchioape, conflictuale, viclene sau, cu o vorbă preferată a autorului, „uscate“ (termenul apare de trei ori în carte: „inimă uscată“, „minte uscată“, „sărutări uscate“).
E romanul de debut al unui publicist brazilian de top. Şi, dat fiind titlul, pare că voieşte scandal. Sau măcar puţină stupoare, acolo. În plus, în cazul cititorilor masculini, titlul acestei cărţi vine să tulbure complexe străfunduri oedipiene, aţîţînd cu atît mai abitir la lectură.
Pamuk face ce au făcut şi George Steiner sau Umberto Eco: conferenţiază la Harvard, apoi adună într-un volum prelegerile respective. E vorba, în cazul acesta, de nişte eseuri cu un oarecare avînt analitic şi teoretizant, dar şi cu o serioasă doză de confesiune, scopul lor fiind „de a explora efectele pe care le au romanele asupra cititorilor“.
Unde nu-i cap, se întîmplă ceva cu picioarele. Aşa zice gura lumii. Interesant este însă că, şi dacă e cap, tot la picioare se văd efectele. De exemplu, atunci cînd se aprind călcîiele. Cu cît capetele sînt mai isteţe, cu atît scînteia din călcîie arde mai colorat şi mai sfîrîitor. Şi mai viu decît un foc de artificii.
E o carte dură, crudă, perversă, inteligentă şi stranie, cu o scriitură care te încremeneşte şi te zguduie mai ceva ca o sîrmă înfiptă în priza de 220 V. Nici n-ai zice că e un roman transcris după o piesă de teatru (piesa cu acelaşi titlu, a aceleiaşi autoare, care umplea sala Naţionalului finlandez în 2007).
Trebuie să şi ştii cum să fii trist. Privirea în gol şi suspinul moale, colţul tremurînd al gurii şi broboana lacrimii în ochiul adumbrit nu prea mai ţin. Astăzi, dacă vrei să faci din tristeţe o poveste, trebuie să ai vînă, nu jucărie. Şi umor, nu glumă. Şi o minte cu dichis, pentru că tristeţea nu mai stă nici ea ca bleaga, unde-o pui.
Pe Hector, surprinzătoare scriitură! Chibzuită şi cumsecade în ton, dar cu un simţ uriaş al umorului, bizarului şi absurdului. O sculptură nebunească în fursecul pregătit pentru tihna ceaiului de la ora cinci. O proză cuminte, în a cărei meticulozitate retro mocnesc thriller-ul, policier-ul şi satira amplă.
Cazuri de englezi intrigaţi şi seduşi de Franţa s-au mai văzut. Michael Sadler însă, avînd o călcătură epică mai dezinvoltă, face pasul de la mărturie la roman şi comite o serie comică în trei volume despre experienţele unui britanic (Michael) pe meleagurile Hexagonului.
Amorul e la mare preţ, dacă nu chiar supraevaluat, în schimb căsătoria prin consimţămînt liber şi înamorat e în criză. Pare un fenomen cumva paradoxal, aşa că Bruckner, autor (cu numai un an înainte) al eseului Paradoxul iubirii, nu-l putea rata.
Pentru Tony Judt – gînditor al istoriei europene, intelectual public curajos şi „social-democrat universalist“ – Beatles a fost un reper important. O dovedeşte Cabana memoriei (cartea lui de confesiuni finale, redactate în pragul unei morţi aşteptate), unde numele trupei britanice e pomenit de vreo patru ori, ca un reper cronologic perfect limpezitor.
César Aira e un argentinian sexagenar, interesant şi imprevizibil, care practică exotismul realist, stranietatea suprarealistă şi larga democraţie a stilurilor. Asta vedem şi în micuţul său roman din 2000 (singurul tradus la noi pînă acum): o carte neobişnuită, aşa cum frumos obişnuieşte autorul.
Îl ştiţi pe Boris Vian – o figură! Strălucit şi grăbit ca meteoritul. N-a bifat mai mult de 39 de primăveri, iar la momentul „mai ’68“, cînd junimea franceză redescoperea în textele lui motive de extaz, el avea deja 9 ani de postumitate. Gura lumii i-a zis „eternul adolescent“.
Mă gîndesc că n-o fi sfîrşitul lumii dacă, la acest început de 2012, n-o să povestesc despre o traducere, ci despre o traducătoare. Care traducătoare – Antoaneta Ralian, decana tălmăcirilor noastre din engleză – are 87 de ani, 60 de ani de căsnicie, 55 de ani de fumat, peste 120 de titluri onorate, un premiu de traducere care-i poartă numele.
În general, amintirile ne chinuiesc, amintirile ne răscolesc – cum bine zice hit-ul –, dar iată că, şi fără amintiri, tot chin şi răscoleală încălţăm. Cel puţin, asta vedem în acest roman englezesc de debut, foarte proaspăt şi foarte iute intrat în voga best-seller-urilor planetare.
Ziceam Ondaatje, ziceam Pacientul englez. De-acum însă, mi-e că o să zicem mai întîi Masa pisicii. Avem aici un soi de Amintiri din copilărie strămutate de pe malul Ozanei pe un vapor care, în 1954, cînd Sri Lanka încă se mai numea Ceylon, pleacă din acel colţ de Orient cu destinaţia Anglia.
Autorul e un columbian în floarea maturităţii, cu ani buni trăiţi pe la Madrid, Paris şi Roma. Literatura lui fuge de bătrînul realism magic, preferînd vioiciunile ironiei şi jocul cameleonic cu formulele „de senzaţie“. A pierde e o chestiune de metodă mimează, de pildă, romanul poliţist.
Scott Fitzgerald a murit în decembrie 1940, lună în care apărea în revista Esquire cea de-a 12-a povestire cu Pat Hobby. Celelalte 5 texte (căci seria Pat Hobby numără 17 povestiri în total) aveau să apară postum, în următoarele 5 numere ale aceleiaşi reviste.
