Romancierul naiv şi sentimental

● Orhan Pamuk, Romancierul naiv şi sentimental, traducere din limba engleză de Rebeca Turcuş, Editura Polirom, 2012

Pamuk face ce au făcut şi George Steiner sau Umberto Eco: conferenţiază la Harvard, apoi adună într-un volum prelegerile respective. E vorba, în cazul acesta, de nişte eseuri cu un oarecare avînt analitic şi teoretizant, dar şi cu o serioasă doză de confesiune, scopul lor fiind „de a explora efectele pe care le au romanele asupra cititorilor, modul în care creează romancierii şi felul în care se scriu romanele“. În esenţă, asta înseamnă două teme mari şi extrem de late: 1) arta romanului şi 2) romancierul Orhan Pamuk.

Referitor la arta romanului, de reţinut ar fi raportul între spontaneitate (latura „naivă“) şi reflexivitate (latura „sentimentală“), precum şi ideea că există un centru secret al fiecărei scrieri, ceva – ambiguu şi instabil – care dă sens întregii alcătuiri de cuvinte şi care-l poate inspira pe cititorul laic modern în găsirea unei semnificaţii a propriei existenţe.

Referitor la romancierul Orhan Pamuk (autodidact maturizat în Turcia anilor 1970), de reţinut ar fi nişte preferinţe personale transformate în convingeri ferme: că romanul este o ficţiune în primul rînd vizuală, nu verbală; că, asemenea muzeelor, romanele sînt făcute să arhiveze (dar nu obiecte, ci relaţiile noastre cu obiectele respective); că scrierea unui roman reprezintă arta „de a vorbi despre lucrurile importante ca şi cum ar fi irelevante şi despre lucrurile neimportante ca şi cum ar fi relevante“.

Pamuk, care discută inclusiv despre vanităţile cititorului de romane, nu spune totuşi nimic despre vanitatea propriilor cărţi, atît de fastuos digresive încît par gîndite să rămînă singurele de pe Pămînt. Pe de altă parte, să recunoaştem, scriitorul acesta magic, labirintic şi excesiv are, ca analist, o limpezime nu mai puţin magică.