O vară fără bărbaţi

● Siri Hustvedt, O vară fără bărbaţi, traducere din limba engleză de Veronica D. Niculescu, Colecţia „Biblioteca Polirom“, Editura Polirom, 2012.

În 2011, cînd publica acest roman, Siri Hustvedt avea în spate 30 de ani de mariaj cu Paul Auster. Cuplu armonios, ani rodnici – toate bune şi frumoase. Şi totuşi, romanul americancei povesteşte despre criza apărută, după exact 30 de ani de căsnicie, într-un cuplu în care el o anunţă pe ea că simte nevoia unei „pauze terapeutice“ („pauza“ însemnînd, de fapt, o jună şi nurlie franţuzoaică). Prin urmare, ficţiunea lui Siri Hustvedt tachinează întrucîtva realitatea, trecîndu-i pe la nas scenariul intelectualizat al unuia dintre cele mai clasice dezastre domestice. Iar autoarea zice, într-un interviu, că asta ar fi o „comedie feministă“.

N-am rîs, recunosc. Poate fiindcă, în genere, comedia umană nu te prea face să rîzi. Un zîmbet subţire, în varianta uşor amară, tot îţi smulge însă – şi cam asta păţeşti şi aici, văzînd ce figuri pitoreşti (de oameni, de discurs, de gîndire) populează această poveste feminină despre singurătate, furie, dezamăgire, depresie şi renaştere.

Povestitoarea e chiar protagonista – Mia cea abandonată după trei decenii de mariaj, poetă şi universitară de felul ei –, care, pentru a-şi regăsi echilibrul, se retrage în orăşelul unde copilărise şi unde acum, ca într-o panoplie, poate vedea feminitatea la toate vîrstele posibile (de la viclenele pubere cărora le ţine nişte cursuri de poezie, pînă la zăludele octogenare din „clubul“ mamei sale). Unele pagini te fac să te simţi ca la o oră mai specială de dirigenţie. Altele trec în eseu speculativ, iar altele celebrează nesfîrşita libertate a autoarei, stăpînă absolută peste povestea sa şi, în consecinţă, ludică, orice-ar face.

Cea mai interesantă întrebare a Miei: „De ce, pe măsură ce îmbătrînesc, fiinţele se mai aventurează doar în ironie?“