Iubitul nefericit

● Alberto Moravia, Iubitul nefericit, traducere din limba italiană de Liviu Ornea, Colecţia „Biblioteca Polirom“, Editura Polirom, 2011.

Prozele din acest volum au apărut în 1943, dar războiul nu intră aici în discuţie. Aproape toate textele povestesc amoruri strîmbe, şchioape, conflictuale, viclene sau, cu o vorbă preferată a autorului, „uscate“ (termenul apare de trei ori în carte: „inimă uscată“, „minte uscată“, „sărutări uscate“). O singură povestire calcă pe lîngă temă („Căzătura“), dar, ce vreţi, trădări sînt peste tot, de ce n-ar fi una şi în pagina de sumar. Şi-apoi, e o trădare binevenită, are farmecul unei tifle cu tîlc, îţi mai răcoreşte plămînii cu o gură de aer copilăresc.

Altminteri, în prozele lui Moravia se cam poartă sufocarea: fie partenerii îşi sar literalmente la gît, fie relaţia lor are ceva irespirabil, dat de capricii nesuferite, convenţii goale, jocuri mincinoase sau varii carii sufleteşti. În roca moale a cuplului se dezvoltă sofisticate fenomene carstice, iar turul ghidat la care e invitat cititorul prevede cîteva cotloane greu de imaginat.

Şarmul acestui scriitor stă în arta lui de portretist retro, cu discrete reflexe de fizionomist, şi în iuţeala înţelegătoare a prozei sale, atentă la detaliul cu schepsis, la cambrările tensiunilor surde, dar şi la „parfumul secret al vieţii, alcătuit dintr-un plictis blînd, din speranţă şi din disponibilitate“.

Cel mai mult mi-a plăcut „Întoarcerea din vilegiatură“, povestirea în care Tarcisio (un bărbat trecut de 40 de ani) se întoarce tiptil în vila lui de la oraş şi se trezeşte asistînd, ca un voyeur melancolic şi dezabuzat, la tăvălelile majordomului său cu o necunoscută, pe masa din salon, apoi în dormitorul său. Tarcisio e delicat, iese să-şi plimbe o vreme pe străzi sufletul îmbătrînit, apoi revine, cehovian, buzzatian, proustian. Foarte moravian.