Portughezul Rui Zink este un autor obişnuit să ticluiască nu doar pagini de literatură, ci şi teatru stradal sau happening-uri. În Destinaţia turistică le „rezolvă“ însă pe toate dintr-un foc, imaginînd un colţ de lume – o „zonă“ – unde nimic nu se întîmplă, totul se joacă potrivit unei regii.
M-au interesat întotdeauna romanele de debut, dar de data asta a contat şi jovialul text de prezentare a cărţii, semnat de Luiza Vasiliu. A contat, adică a făcut tot ce putea fi mai nimerit pentru Totul contează!. Mai departe, am văzut ce scria în carte şi, într-adevăr, debutul acestui american îţi cam suceşte minţile.
Jean Mattern a debutat tîrziu, la 43 de ani, cu un roman micuţ şi bibilit, numit Băile Király. Cartea îţi impunea respect, avea o decenţă rafinată, un echilibru între sensibleria delicată şi drama neguroasă. Era vorba acolo de un traducător francez, Gabriel, care încearcă să-şi descopere singur rădăcinile şi identitatea (ceva mai est-europene).
La finele lui 2010, într-un interviu pentru Le Monde, Eco spunea: „Sînt un filozof care face filozofie de luni pînă vineri, iar în week-end-uri, de pe la 48 de ani, scrie romane...“ Cu aceeaşi ocazie, anunţa că editura Universităţii Harvard urma să-i adune într-un volum conferinţele ţinute la Atlanta pe marginea propriilor „producţii romaneşti“.
George Orwell a avut o relaţie foarte interesantă cu realul. El a fost un foarte bun reporter, cu articole de gazetă şi cîteva cărţi de gen salutate apăsat, dar celebritatea i-au adus-o două romane de imaginaţie încruntată, adică o fabulă politică neagră şi o utopie neagră.
Andrea Bajani are 36 de ani şi e considerat deja un scriitor matur. Ceea ce îl interesează pare să fie, în general, viaţa emoţiilor, emoţii care sînt şi ele sub vremi. Într-un interviu acordat astă-vară Adevărului literar şi artistic, scriitorul vorbea despre o „demnitate a emoţiilor“ şi despre cel mai mare sacrificiu pe care îl poate face un om.
În romanul acestui olandez, „lucrurile făcute“ au şi ele un suflet sau, mă rog, o conştiinţă a lor. Prin urmare, sînt şi ele în măsură să povestească despre lumea din jur, inversînd astfel perspectiva şi deschizînd posibilitatea unor minunate revelaţii ludice.
Primul lucru de care-mi amintesc cînd vine vorba de Orele lui Cunningham este un tort trăsnitor de albastru. Un albastru care ar fi trebuit să fie festiv, dar care îţi metaliza pupila şi te încremenea în cele mai rele presimţiri. În Pînă la căderea nopţii, apar, în vreo cîteva rînduri, nişte lucruri „azurii“ – nuanţă sensibil îmblînzită, care mi-a mai înseninat presentimentele.
Cred că Eric-Emmanuel Schmitt e un caz perfect de „autor îndrăgit“. Unu la mînă, că ştie să zîmbească, orice s-ar zice şi orice s-ar petrece în prozele lui; doi la mînă, că te trage la empatie, făcîndu-te să te uiţi la oameni cu ochi mai blînzi şi mai înţelegători; şi trei, că surprinde omenescul în situaţii oarecum extreme, stimulîndu-ţi mica meditaţie aplicată.
M-am convins. Makine e un prozator al cărui suflu nu se sfieşte să devină suflet. Există la acest scriitor un simţ implacabil al frumuseţii viului, al palpitului încăput într-o secundă de graţie. Proza lui nu pregetă să „lucreze“ cu melancolii romanţioase, dar pînă şi lor ştie să le dea un halou extraordinar.
Cine n-are bătrîni de 100 de ani... să-şi cumpere acest roman, ca să-şi facă o idee. O idee despre ce poate însemna un personaj vechi cît veacul, statornic în fobia lui pentru orice doctrină sau dogmă. Secularul în speţă, după cum veţi vedea, nu e nici înţelept, nici ramolit – e un Păcală de extracţie suedeză.
E lată bine! Atîta nebunie libertinară de mult n-am mai găsit într-o carte. Alexandre Jardin scrie aici o proză sclipitoare despre amoralitatea exuberantă a propriei familii. El, „romancierul sîrguincios al sentimentalităţii solare“, se hotărăşte să renunţe la edulcorările romanţioase şi să privească adevărul în faţă.
Sîntem, practic, pe vremea lui Ştefan cel Mare, dar nu pe plaiurile Moldovei, ci acolo unde nici un ghiaur nu ajunsese încă să-şi petreacă vreo vacanţă – anume în Canare. Mai exact, în El Hierro – „insula de la capătul lumii cunoscute“, cum îi spuneau pe atunci spaniolii.
O bunică dintr-un sat nipon fără nume îşi găzduieşte peste vară nepoţii (patru adolescenţi – două fete şi doi băieţi), dar, cum nu se pricepe la gătit, lasă bucătăritul în seama uneia dintre fete. În centrul acestei lumi se va afla, de la bun început, „ceaunul mare, negru, de tuci“ în care se produc tot felul de minunăţii (de pildă, creveţi cu lujeri de nufăr). Minuni sînt însă şi în rest.
Mi s-a părut un titlu frumos pentru un roman poliţist, aşa că, poftind ca tot omul la puţină iluzie de vacanţă, mi-am zis să-mi ofer o lectură augustă (adică de lună august), fără creion în mînă, că n-o fi foc. Cartea n-a zis nu, dar a avut grijă să fie foc de simpatică şi de isteaţă, şi foarte şic în perversităţile ei benigne, de policier rafinat.
Sînt ultimele texte postate de Saramago pe blogul său. Adică textele de final ale unui om care îşi atingea vîrsta finală (87 de ani) păstrînd preocupări cît pentru întreg blogul pămîntesc. El zicea că postările lui ar consta în „comentarii, reflecţii, simple opinii despre una, alta“; Eco zicea că ele ar fi expresia unei indignări multilateral dezvoltate.
Aşa e omul de azi: proiectant. Uitaţi-vă şi la suedezul Stieg Larsson. Cînd a murit, lăsa în urmă numai proiecte: proiectul unei serii poliţiste Millennium în 10 volume; proiectul unei căsătorii cu Eva Gabrielsson, iubita lui de o viaţă şi partenera în toate cele
Fără perdele sau mănuşi, cu oarece filozofie a forţei vitale, ceva frondă de satir la adresa robotizării globaliste, niscaiva confesiuni despre propriile scrieri şi propria viaţă, plus iuţi sclipiri de poezie în desluşirea lucrurilor, Henry Miller cartografiază Lumea sexului sub forma unui eseu despre firescul extazului şi bucuria misterului, adică despre ce ar trebui să însemne abilitatea de a trăi şi a te bucura de viaţă.
În calitate de zeiţă a răzbunării, Nemesis se ocupa cu echilibrul între fericirea şi nenorocirile din vieţile bieţilor oameni. Misiune grea, aş zice eu, şi cam urîţică. Ea poate trece drept justiţie divină, dar, ca „implementare“, e rudă bună cu tragedia, cu ironia sorţii sau cu absurdul.
Din ce am constatat eu (ca tată de puştoaică), fetele de 12-13 ani de pe la noi arată un interes plin de chicoteli şi gîdilici pentru orice apariţii băieţeşti nipone. Poate unde i-or vedea ele mai mărunţei, mai tehnologizaţi şi mai zîmbitori din priviri, sau poate unde or fi fost vrăjite, în fragedă pruncie, de eroi animaţi gen Samurai Jack ori Naruto – cert e că, astăzi, japonezii au un succes nebun la puberimea fetească română.
Pînă la această carte, mi se părea de la sine înţeles că literatura de lagăr – cu „aspectele“ ei ţinînd de un uriaş horror istoric – nu li se poate adresa decît adolescenţilor mai copţi sau adulţilor sadea. Ei bine, Vioara de la Auschwitz a Mariei Àngels Anglada coboară limita de vîrstă a publicului cititor pînă la nivelul puberilor de 10-12 ani.
Chilian maturizat prin Mexic, Salvador, Franţa şi stabilit, pînă la urmă, în Spania (unde va şi muri, la 50 de ani, pe bază de ficat), Bolaño a ajuns la proză venind dinspre poezie, boemie şi impetuozităţi de copil teribil al literaturii.
Luis Landero e un scriitor important pentru spanioli şi foarte interesant pentru oricine: genul inteligent şi surprinzător, cu observaţii seducătoare, cu inovaţii într-ale sensibilităţii, cu o scriitură fină, vrăjită şi exactă ca acupunctura. Aşa stau lucrurile şi în Portretul unui bărbat imatur, unde e vorba de confesiunea unui om tăcut, ajuns în spital, la şaizeci şi ceva de ani.
Născut din mamă armeancă şi tată evreu, Serghei Dovlatov e rus sadea, trăit 36 de ani în lumea deplin sovietică şi emigrat apoi în SUA, unde va muri cu destulă hărnicie, adică de îndată ce publică, în 12 ani, 12 cărţi. Cine află de el abia acum, cu ocazia Geamantanului, va fi cucerit pe loc, căci aşa scriitură lapidară şi miezoasă, în care proza trăiristă să fie atît de bună prietenă cu cea umoristică, rareori ţi-e dat să vezi.
În 2008, italienii au fost foarte sensibili la literatura despre fragilitatea minţii omeneşti. S-a făcut atunci mare tamtam pe marginea romanului de debut al lui Paolo Giordano, Singurătatea numerelor prime (tradus şi la noi, anul trecut, la RAO), unde povestea are în prim-plan un autist şi o anorexică.
Panos Karnezis, grec devenit londonez şi inginer ajuns scriitor, a debutat literar cu acest volum de povestiri despre viaţa într-un mărunt sat elen. Locul nu are nume, dar are personaje de toată povestea şi istorii de toate categoriile, mergînd, în linii mari, de la tragic pînă la comic, iar în linii mici, de la crimă pînă la înşelăciuni pitoreşti şi nostime păcăleli.
În esenţă, ce ni se povesteşte e viaţa unui artist plastic „definitiv neutru“, pentru care „lumea se înfăţişa doar ca un dispozitiv raţional, văduvit de magie sau de vreo oarecare atracţie“. Omul se lansează cu fotografii ale unor hărţi rutiere Michelin, după care trece (cu un enorm succes de piaţă) la pictură, unde „consemnează“ consumismul contemporan.
Fanii Cititorului lui Schlink vor găsi cu ce să se răsfeţe şi în aceste Minciuni de vară. Sînt şapte povestiri cu delicateţi melancolice de acuarelă, unde e vorba de minciunile strecurate în istoria unor relaţii şi de suflete în care numai vară nu e, ci curat extrasezon, cu tot ce înseamnă el ca solitudine, oboseală, senzaţie de „prea tîrziu“ sau de „anapoda“.
Şireată proză scrie acest spaniol! Povestea din Harta timpului extrage senzaţionalul din toate filoanele literare posibile (romanţă, policier, SF, ficţiune istorică), aplică apoi o scurtă cură de dezvrăjiri realiste, după care, potrivit efectului yo-yo, lasă fantezia să ia şi mai mult în greutate, în volum, în consistenţă etc.
Leneşul din titlu nu este cel proverbial, care mai mult aleargă, ci acea bizarerie zoologică blănoasă şi tînguioasă care-şi face veacul prin copaci, îndeletnicindu-se cu singurătatea şi cu mişcări înnebunitor de lente. Cam aşa va fi şi protagonistul acestui roman – cam în pom, adică.
Alberto Manguel a fost, în anii ’60, cititorul şi asistentul personal al lui Borges, după care a devenit el însuşi autor de cărţi. Astăzi nu mai e argentinian, ci canadian, scrie în engleză şi are o casă în Franţa, unde se află şi biblioteca sa de 30.000 de volume.
Întrucît tac, islandezii fac tot felul de lucruri, multe surprinzătoare. Dar şi tăcerea lor e cu dichis. Încruntarea taciturnă, „care reprezintă normalul pentru insulari“, ar fi născută „din obişnuinţa de a lua în faţă vîntul iernii“. Mulţi dintre islandezii care beau o cafea sînt tăcuţi pentru că nu obişnuiesc să pună zahărul în ceaşcă, ci să ţină un cub de zahăr în gură.
Frumos titlu de roman, trebuie să recunosc! El şi naţionalitatea curat bulgară a autorului m-au hotărît pe loc să văd ce-i cu cartea în chestiune. Ei bine, e de groază, de suflet la gură şi de alte senzaţii tari – adică tot ce-i mai indicat pentru un thriller care arată misterului respectul cuvenit.
E vorba de un roman pe care Moravia l-a pornit de trei ori – în trei variante substanţial diferite –, fără a duce însă pînă la capăt vreuna dintre versiuni. Aşa încît povestea aceasta a doi prieteni italieni a sfîrşit chinezeşte, în două valize abandonate în pivniţa casei de atunci a scriitorului.
Cu acest roman ne aflăm în mai multe locuri deodată. Mai întîi de toate, ne aflăm în a doua parte a trilogiei pe care Javier Marías a construit-o în jurul protagonistului Jaime Deza, un fel de profiler hispanic ajuns să lucreze pentru serviciile secrete britanice.
„V-aţi ratat viaţa? Cu noi, moartea e un succes.“ Aşa sună reclama acestui magazin de obiecte destinate sinuciderii. Marfa de aici constă în frînghii cu laţul gata făcut, pistoale cu un singur cartuş, lame de ras pentru tăierea venelor, o gamă largă de otrăvuri şi veninuri, greutăţi de beton prevăzute cu mîner, veşminte arăbeşti cu bombe, aristocratice truse de seppuku.
Steinbeck era la începuturi cînd a scris acest roman. Literatura lui nu se hotărîse încă să facă o artă din privitul oamenilor şi din înţelegerea arcului voltaic ce le aprinde prieteniile, le încălzeşte convieţuirile, le încarcă sentimental micile gesturi, le electrizează laic şi cumsecade aerul prin care se mişcă.
Peter Mayle, britanic din naştere (adică încă din 1939), a lucrat vreo 15 ani în industria advertising-ului, după care s-a reformulat integral, devenind un spornic autor de cărţi şi un fericit locuitor al regiunii Provence (cu casă, masă şi grădină într-un sat din zona Luberon).
O carte numai bună pentru intrarea în primăvară. Îţi ia astenia cu mîna, îţi dezmorţeşte zîmbetul. Autorul ei – medic în viaţa de toate zilele – a ştiut ce face atunci cînd a scris-o. S-a gîndit, pesemne, că ceva simplu, tonic (în variantă efervescentă, pe cît posibil, ca să şi sfîrîie) îi prinde bine oricui, din cînd în cînd. Mai ales că pentru aşa ceva nu ai nevoie de reţetă şi nici contraindicaţii nu se cunosc.
Derutantă carte! Te ia cu frumosul de prin interbelicul britanic, încîntîndu-te cu ceea ce promite să fie biografia unui personaj bizar şi înduioşător. E vorba de copila Jean, aflată într-o continuă nedumerire, adică fascinată de tot soiul de lucruri pe care nu le înţelege şi în privinţa cărora „opiniile ei erau mormoloci vulnerabili, tremurători“.
Marjane Satrapi e o cetăţeană planetară: s-a născut în Iran (1969), a făcut liceul la Viena (un liceu francez), s-a stabilit pînă la urmă în Franţa (1994), iar în prezent e căsătorită cu un suedez şi petrece mult timp în SUA. În 2000-2003 a publicat patru BD-uri, într-o serie numită Persepolis, şi de aici i s-a tras celebritatea.
Romanul acesta e deja materie de studiu în universităţile americane. O merită. Enorma exagerare pe care e construit îl hărăzeşte pentru soarta de reper literar. Meridianul sîngelui are în sînge excesul, practică o proză extremă, e mai dur decît Nu există ţară pentru bătrîni şi mai apocaliptic decît Drumul – dacă e să-l comparăm cu celelalte două romane ale lui McCarthy traduse pînă acum la noi.
Ce n-ar trebui uitat nici o secundă, cînd citiţi acest roman, este că protagonistul – Maxwell Sim cel „cumplit de singur“ – a fost cîndva agent de vînzări la o firmă de jucării. Or, se ştie: cînd jucăriile îşi bagă coada, nimic nu mai e sigur, nici chiar realitatea cea mai banală, mai înspăimîntătoare sau mai aşa-şi-aşa.
În noiembrie 2008, la New York, revista Glamour premia ca „Femeia anului“ mai multe doamne celebrisime (Nicole Kidman, Hillary Clinton, Condoleezza Rice), dar şi o fetiţă din Yemen, Nojoud Ali, scăpată cu greu de tortura de a fi „doamnă“ la vîrsta de 10 ani.
Amorul conjugal e o carte mai de tinereţe a lui Alberto Moravia, apărută în primii ani după Al Doilea Război Mondial, pe vremea cînd scriitorul era abia la prima „conjugare“. Viaţa avea să-l mai „conjuge“ de încă două ori – aşa că tema poate fi socotită una de predilecţie la acest scriitor, pe care, iată, nu numai socio-politicul l-a făcut om.
De la o vreme, în colecţia „Fiction Connection“ de la Editura Trei poţi găsi nişte policier-uri nordice excelente, neguroase cu dichis şi curat vikinge în şarjele thrilleriste. Cap de serie cred că a fost Millennium-ul lui Stieg Larsson, dar între timp au mai apărut alte două semnături suedeze, plus una norvegiană.
Să vedeţi ce face acest scriitor peruan ultramatur dintr-o coafeză! Ce personaj complicat, ce simbol dramatic (şi aproape naţional) al supravieţuirilor cu grele cicatrici pe suflet!
Avem un cuplu: Alice şi David Pepin, 13 ani vechime în cîmpul căsniciei, 3 sarcini pierdute, ea alergică şi obeză, el visînd la moartea ei în accidente spectaculoase şi scriind în taină un roman. Apoi, într-o zi, ea e găsită moartă lîngă o farfurie cu alune (aliment la care era alergică rău).
Finlandezul Arto Paasilinna publică într-un ritm aproape iepuresc, începînd cîte o carte cam în fiecare toamnă şi dînd-o gata odată cu topirea zăpezii. Anul iepurelui, roman al său de tinereţe, a apărut în mileniul trecut, iar de atunci încoace se menţine „în actualitate“ asemenea Crăciunului, beneficiind inclusiv de două ecranizări.
Să dăm textului ce e al textului, iar lui Visu tot ce e de vis în lectura acestui text, şi s-o spunem din capul locului: e o bijuterie de proză, într-o minunăţie de lectură. Puşca de vînătoare a fost publicată în 1949 şi tradusă la noi în 1969, iar în 2000 a fost aleasă să inaugureze colecţia „Cartea de pe noptieră“ de la Humanitas.
