Faceţi-vă un bine şi nu rataţi această carte. Proza ei, deloc „beletristică“, are capacităţi de resuscitare ca o prietenie bună, frumoasă şi adevărată, soră cu farmecul vieţii.
Aş bea oricînd o afinată sau un ceai de fructe de pădure cu Dubravka Ugresic. Ea mi-ar mai povesti una-alta, eu aş începe să văd mai bine unele lucruri, ea mi-ar zice, cu delicateţe, că e de la afine. Pe de altă parte, mi-ar fi teamă să beau ceva mai tare în prezenţa ei, fiindcă Dubravka Ugresic te poate face şi să-ţi pierzi minţile.
Trebuie să fii tare în poignet ca să nu te trezeşti cu vreo luxaţie cît tragi să termini cele mai bine de 600 de pagini ale cărţii. Întrucît cam tragi... Pamuk te momeşte în mijlocul unei tărăşenii amoroase echipate cu tot ce e mai de soi (nerv pasional, voluptate cvasitragică, răspăr asocial, tensiune a jocului dublu etc.), dar te cam lasă apoi fără azimut – ba încă în mai multe rînduri şi pe porţiuni zdravene.
Romanul acesta a fost premiat în 2008 cu Goncourt-ul liceenilor şi are ca personaj central o româncă: Elena, născută în 1936 în Basarabia, fugită apoi din calea ruşilor pe ruta Aiud – Turda – Craiova – Brăila – Bucureşti, după care, în 1974, emigrată în Israel, iar de acolo în SUA, unde va coborî ancora definitiv şi unde familia ei va căpăta alura unei multinaţionale româno-iudeo-franco-americane.
În 1971, Anchee Min executa misiunea pionierească de denigrare a „capitalistei imperialiste“ Pearl S. Buck, în cadrul unei campanii larg naţionale de „înfierare“, iniţiată de doamna Mao cu scopul de a i se interzice scriitoarei americane viza de intrare în China.
Prima dată am auzit de această carte acum vreo doi ani, de la Filip Florian. Dăduse peste acea primă ediţie a traducerii ei româneşti (apărută discret, în 2005, la editura clujeană Koinónia) şi, îndrăgostit de ea lulea, se gîndea cum să pună de-un lobby pentru reeditarea textului într-o formulă mai vizibilă, dar şi „mai curată, mai uscată“, cu dereticările cuvenite de corectură şi redactare.
Tournier îţi intră repede la inimă şi acolo îţi rămîne. E unul dintre acei frumoşi bătrîni ai marilor biblioteci care pun în înţelepciune umor, iar în umor – suflet. N-are cum să nu-ţi placă. Iar după ce apucă să-ţi placă, n-are cum să nu-ţi lipsească.
Cu televizorul a sedus Hugh Laurie poporul. Mai ales după ce a început să tragă de un picior pe holuri de spital şi să-şi zică Dr. House. Adică de prin 2004 încoace. Cam acesta ar fi intervalul în care el s-a transformat, dintr-un actor, scenarist, regizor, producător, muzician şi scriitor britanic cunoscut, într-un personaj celebrissim.
Am făcut ceva calcule şi mi-a ieşit că povestea s-ar petrece la început de secol XVIII. În alte comentarii am văzut că se vorbea de final de secol XVII. Nu-i tot aia, dar e pe-aproape. Ani brâncoveneşti, oricum. Cît despre locul poveştii, acesta e un Constantinopol al acelor vremi (ascuns sub transparentul nume „de scenă“ Konstantiniye), spaţiu labirintic şi pitoresc, plin de cotloane şi de subterane.
Strada aceasta e la periferia unui orăşel californian şi are de toate: are maidan şi ocean, are băcănie, bordel şi laborator de biologie, are localnici cu locuinţă şi locuitori cu adăposturi de toată mîna şi de toată povestea. Mai are un moment magic, al zorilor („ora perlată“), şi un chinez bătrîn, la fel de magic, care nu-şi face apariţia decît atunci şi în amurg.
În comparaţie cu proza unor conaţionali precum Orhan Pamuk, Elif Shafak sau Ihsan Oktay Anar, scriitura turcoaicei Gönül Kivilcim pare ruptă din realismul sec. Ba chiar minimalistă, în condiţiile în care tradiţionalele 1001 derapaje epice sînt reduse aici la vreo 20-30 (şi alea ţinute din scurt), iar bazarul figurativ, cu supraaglomerările şi supraîntortochelile lui, e înlocuit de o abundenţă ceva mai controlată, ca de mall în zi de solduri.
Călătorie într-un picior, ghici, emigrare, ce e? Păi, emigrarea. Cea pe care Herta Müller o trăia pe cont propriu, în 1987, şi cea pe care o vedem trăită de Irene, protagonista acestei cărţi scrise „la cald“ – primul roman elaborat de Herta Müller în patria sa de adopţie, adică în RFG, şi publicat acolo în 1989.
Acuma, şi rockul ăsta poate fi în fel şi chip. Prin urmare, dacă Ray Loriga e – cum s-a tot spus – „starul rock“ al literaturii spaniole, cred că vorbim totuşi de o variantă mai „baladistă“ a rockului. În orice caz, Căzuţi din cer, al doilea roman al scriitorului spaniol tradus la noi (după Eroi, apărut în traducere românească tot la Curtea Veche), pare coborît din balada Cortez the Killer a lui Neil Young.
Zafón a scris mai întîi literatură pentru juniori (o trilogie), apoi a trecut în tabăra seniorilor, publicînd Umbra vîntului şi Jocul îngerului (Polirom, 2005, 2009), două romane „serioase“, cu mistere grave, decoruri barceloneze de ani 1945 sau 1920, şi destine orbitînd frisonant în jurul unor cărţi.
Victor Rebengiuc mi se pare un reprezentant strălucit al categoriei „oameni care n-au fumat degeaba“. Vocea, suflul, gestica lui au modulaţii, rafinamente, mocneli meditative, mistere şi descărcări energice sau învăluitoare pe care numai un sfînt cerculeţ din fum de ţigară, aşezat cîndva deasupra talentului, le putea aduce.
Proza aceasta din volumul Ridicole iubiri (în noua variantă: Iubiri caraghioase) are vreo 20 de pagini, dar consistenţa unui roman de talie XL. Kundera e un expert în meandrele, pliurile şi volutele naturii umane, aşa încît accidentala reîntîlnire a doi amanţi de o clipă – după 15 ani în care cei doi nu s-au mai văzut, fiecare îndeletnicindu-se, în stilul său, cu propria îmbătrînire – ia forma unei lungi negocieri între stări, dorinţe şi determinări de adîncimi nebănuite.
Carte amplă, complexă, cu polifonie studiată şi labirinturi monumentale – nu te joci cu ea. A apărut în 2003, la 10 ani după ce scriitoarea devenea prima femeie de culoare premiată cu Nobel-ul pentru literatură.
Sînt nouă povestiri despre tot atîtea situaţii în care timpul pare să fi sărit de pe şinele GMT, apucînd-o bezmetic prin curţile şi vieţile oamenilor. Brusc, pe fusele orare se răsucesc încîlcite fire biografice, curgerea temporală capătă puls şi vîrstă, calendarul convenţional e sabotat de contratimpii personali ai lucrului trăit.
Categoric, e un autor foarte interesant señor don Juan José Millás. E spaniol, e „vechi“ (publică încă din anii ’70) şi prestidigitează pe tema identităţii ca un maestru iluzionist.
O carte frumoasă. Un „mic jurnal al dezintoxicării“. Françoise Sagan consemnează (cele trăite într-o clinică de dezintoxicare), Bernard Buffet desenează (pe marginea textului, printre rînduri, de-a lungul şi de-a latul lucrurilor sau stărilor povestite).
Amos Oz, om serios, „la casa lui“ în literatura importantă, premiat din toate direcţiile (cînd cea natal-israeliană, cînd franceză, italiană, germană sau românească), trage brusc de peste lucruri vălul sobru şi adult, şi trînteşte această povestioară ca pentru copii.
O fi el roman de debut, dar n-are strop de naivitate sau de stîngăcie. Dimpotrivă, e profi de la un cap la altul şi foarte grijuliu cu răbdarea cititorului – nu degeaba autorul său are în spate ani buni de vechime în presa americană de top, pe subiecte literare sau ne.
Aşteptarea este a treia carte a portughezului Rui Zink tradusă la noi (după Banca de rezerve şi Cititorul din peşteră), iar autorul nu se dezminte: e un digresiv nesăţios sau un eseist-jucător, cum preferaţi. Epica sa „narează“ doar din cînd în cînd; în rest, adică în cea mai mare parte a timpului, „tratează“ o temă sau alta, convocînd bibliografia aferentă, speculaţia acrobatică şi un joc textual perfect imprevizibil.
Proza lui Peixoto e puternică, stranie, are fibră şi articulaţii poetice, poate fascina. Aşa a fost în romanul lui de debut, Nici o privire (tradus la noi anul trecut), aşa e şi în Cimitirul de piane de acum. De astă dată însă, autorul caută să scrie în cheie pronunţat realistă.
Un singur cîntăreţ pop elveţian ştiu: Stephan Eicher. Am aflat de el într-o prăvălie de discuri din gara Lausanne unde, acum vreo 12 ani, coborîsem dintr-un tren şi aşteptam un altul. I-am ascultat acolo cîteva piese de pe un disc şi mi s-a părut sympa, la fel ca look-ul său gen Aramis (muschetarul) pe care-l afişa pe coperta albumului.
Anna Gavalda îşi scrie cărţile ca pe nişte felicitări de Crăciun mai lungi. Poveştile ei sînt cu calde urări şi cu cele mai bune gînduri şi tind, în general, spre împlinirea tuturor dorinţelor.
Avem o poveste de gulag, cu toate cele ştiute: înfometarea crîncenă, muncile extenuante, teroarea, tăcerea. Mai avem însă şi o scriitură cu totul personală, puternică şi concentrată, cu cicatrici de vers alb şi cu un soi de fast laconic. Ea e cea care face din acest roman o capodoperă netă.
Ciudată carte! Nu te-ai aştepta la o proză atît de nostimă şi jucăuşă – şi nebună, în sensul cel mai simpatic al cuvîntului – din partea unui respectabil deţinător de Premiu Nobel pentru literatură. Şi nici la atîta fantezie a discursului într-un roman care pretinde că reconstituie un episod istoric cu acte în regulă.
În 2008, Paolo Giordano (fizician de formaţie) debuta în literatură cu acest roman melancolic, care avea să înregistreze succese pe toate planurile: premii, vînzări, traduceri, ba chiar şi un proiect de ecranizare.
Haruki Murakami a avut mai întîi un bar (tip club de jazz) şi nu-i mergea rău deloc; cunoştea lume, fuma şi cîte trei pachete de ţigări pe zi. Apoi i-a venit ideea să scrie un roman.
Nathan Zuckerman, vechiul şi credinciosul personaj al lui Philip Roth, delegat de scriitor (în vreo 10 romane) să insoliteze realitatea prin ficţiuni, s-a instalat, iată, în senectutea sadea. Alter-ego-urile, oricît de fictive ar fi, îmbătrînesc şi ele, carevasăzică. Simptomele bătrîneţii sînt aici răspicate şi plenare.
Proza m-a salvat de la... sentimentalism“ – spunea Aharon Appelfeld în Povestea unei vieţi, volumul său autobiografic tradus la noi anul trecut (tot la Polirom).
● Andreï Makine, Viaţa unui bărbat necunoscut, traducere din limba franceză de Vlad Stroescu, Colecţia „Biblioteca Polirom“, Editura Polirom, 2010.
Makine rămîne cum îl ştiţi. O ţine pe-a lui şi bine face. Cînd vine vorba de o ea, un el şi o izbă pierdută în peisajul mamei Rusii – te-a topit.
● Alfredo Bryce Echenique, Amigdalita lui Tarzan, traducere din limba spaniolă şi note de Lavinia Similaru, Editura Polirom, 2010.
Tarzanul din titlu e numele de alint al unei femei, iar amigdalita cu pricina e o vorbă de dînsa inventată pentru a numi o perioadă a sa de teamă şi deznădejde („prăbuşirea mea interioară“).
Cine a văzut filmul (în regia lui Polanski) a prins mai degrabă latura isterică a poveştii. Cine citeşte cartea are surpriza unor nuanţe mai kafkiene, cu austere ticăieli funcţionăreşti şi cu un soi de nebunie a politeţii.
Bosniacul Aleksandar Hemon scrie şi publică în SUA, de o bună bucată de vreme. Acolo trăieşte din 1992, anul în care Sarajevo-ul natal n-a mai avut timp să-l primească înapoi, ocupat fiind cu asediul.
Argentinian şi relativ tînăr, preumblat vreo cîţiva ani, cu treburi academice, prin Germania, Ariel Magnus produce literatură mai degrabă amuzîndu-se decît dînd în brînci, ceea ce nu-l împiedică să se bucure de o preţuire serioasă, sobră, constînd în premii literare sau în susţinere înalt instituţională a traducerii lui pe limbile altora. Argentinian şi relativ tînăr, preumblat vreo cîţiva ani, cu treburi academice, prin Germania, Ariel Magnus produce literatură mai degrabă amuzîndu-se decît dîn
J.M. Coetzee a luat Premiul Nobel pentru literatură în 2003 – un an destul de bun, după toate aparenţele. În 2007 i-a apărut Jurnalul unui an prost. E normal, într-un fel: în comparaţie cu anul în care ai primit Premiul Nobel, nici un an nu mai poate fi extraordinar. Pe de altă parte, de ce să-l faci „prost“ în faţă, în loc să-i zici „destul de bun“ sau „bunicel“? Eu cred că „bunicel“ ar fi fost mai nimerit.
● Stéphane Audeguy, Noi, ceilalţi, traducere din limba franceză de Ion Doru Brana, Colecţia „Babel“, Editura Nemira, 2009.
Cine îl ştie pe Stéphane Audeguy din Teoria norilor (romanul său de debut, 2005) e greu să nu fi rămas cu amintirea unei proze feline în mişcări şi melancolice în ton, documentată istoric, răsucită eseistic, frumoasă, curajoasă şi imprevizibilă ca un poem – lucruri pe care te-ai bucura să i le recunoşti autorului ca amprentă personală. Argumente s-o poţi face ar fi, şi în
Junot Díaz, Scurta şi minunata viaţă a lui Oscar Wao
traducere din limba engleză de Daniela Rogobete, Colecţia „Biblioteca Polirom“, Editura Polirom, 2008.
Romanul lui Junot Díaz a apărut în 2007 şi a fost rapid premiat. În 2008 a fost premiat din nou, iar spre finele lui 2009 a fost declarat de The New York Magazine cea mai bună carte a ultimilor zece ani (din SUA, se subînţelege – autorul, dominican de origine, trăind în Statele Unite).Aşa o fi, de ce nu? În fond, Scurta şi minunata viaţă a
El e internat la pavilionul de arşi, ea – la psihiatrie, în acelaşi spital. El e acum „versiunea în carne şi oase a Infernului lui Dante“, ea a tradus în germană Infernul lui Dante, pe la 1335. El e convins că acum o vede prima dată, ea îl ştie şi îl iubeşte de 700 de ani. El e un fost pornograf dependent de narcotice, sex şi cărţi, un ateu cinic, răpitor pînă mai ieri, monstruos la înfăţişare azi; ea sculptează monştri în piatră (garguie) şi povesteşte ca o Şeherezadă „lucruri imposibile întîmp
