Călătorie într-un picior
● Herta Müller, Călătorie într-un picior, traducere din limba germană de Corina Bernic, Editura Humanitas Fiction, 2010.
Călătorie într-un picior, ghici, emigrare, ce e?
Păi, emigrarea. Cea pe care Herta Müller o trăia pe cont propriu, în 1987, şi cea pe care o vedem trăită de Irene, protagonista acestei cărţi scrise „la cald“ – primul roman elaborat de Herta Müller în patria sa de adopţie, adică în RFG, şi publicat acolo în 1989.
Iar emigranţii – ni se spune în carte – sînt aşa: „Cu un picior călători, cu celălalt, deja pierduţi“. Asta face şi Irene: cu un picior evadează din ţara Dictatorului estic şi găseşte refugiu în Germania de Vest, cu celălalt rătăceşte, se pierde de sine, se prăbuşeşte în gol. Paşii ei prin epica romanului pun în ecou un soi de şchiopătat lăuntric – acea estropiere interioară după care-i recunoşti pe răniţii Războiului Rece ajunşi, cu sufletul şontîcăind, în azilul politic occidental.
Aici, singurătatea, stinghereala, amărăciunea şi confuzia o însoţesc pe Irene indiferent de îndeletnicirile ei: în primele luări de contact cu împrejurimile căminului pentru azilanţi (un decor ca „pentru o fărădelege“); în drumurile sale cu metroul, prin magazine, pe străzi sau pe la birouri de funcţionari; cînd trece în revistă figuri de trecători, gesturi sau vorbe prinse din mers; cînd primeşte cîte o scrisoare din „cealaltă ţară“ (pe „hîrtie aspră, alb-gri“ şi cu conţinut „precaut“); cînd scrie ea însăşi cîte o carte poştală, adresată fie unui imprevizibil amic Franz, fie unui prieten al unui prieten al lui Franz (librar în şomaj şi homosexual inconsecvent).
Ceea ce te face să încremeneşti e însă scriitura Hertei Müller, febrilă şi laconică, în care găseşti tot ce are mai poetic proza Adrianei Bittel şi tot ce are mai dramatic poezia lui Gellu Naum. Încremeneşti şi reciteşti.
