Darul unei zile
● Anna Gavalda, Darul unei zile, traducere din limba franceză şi note de Ada Tanasă, Colecţia „Biblioteca Polirom", Editura Polirom, 2010.
Anna Gavalda îşi scrie cărţile ca pe nişte felicitări de Crăciun mai lungi. Poveştile ei sînt cu calde urări şi cu cele mai bune gînduri şi tind, în general, spre împlinirea tuturor dorinţelor. Cu alte cuvinte, e o autoare tonică şi mărinimoasă, nostimă, sporovăitoare, încăpăţînată pînă la pisălogeală pe partea de happy end. În lumile imaginate de ea, se poartă o foarte simpatică bunătate laică, iar răul maxim se împieliţează înduioşător în personaje cu apucături de puber năzuros. Probabil că atunci cînd s-a stabilit că vacanţa vine cu trenul musai din Franţa, a fost avută în vedere şi literatura acestei încă tinere franţuzoaice.
În orice caz, Darul unei zile asta vă dăruieşte: tihna zîmbitoare a unei zile de vacanţă reuşite. Povestea e simplă, de familie: năzbîtioasa Garance (cea care şi povesteşte) e luată cu maşina de fratele ei – docilul, „venusianul“ Simon – pentru a merge la nunta cuiva din neam. Pe drum o pescuiesc şi pe sora lor, Laura cea independentă şi plină de imaginaţie. Ajunşi însă la locul ceremoniei, lasă baltă orice protocol şi o pornesc tustrei după cel de-al patrulea frate – Vincent cel calm, amabil, lunatic, „marţian“, cool – care-o făcea pe ghidul aristocrat la un castel din acel colţ de Tourraine. Odată strînşi laolaltă, lumea e, pentru o zi întreagă, a lor cu totul – adică tandră, gălăgioasă, pitorească, animată de dulci nostalgii şi de o neîncetată conspiraţie a bunelor intenţii.
Anna Gavalda se uită frumos la oameni, n-au cum să nu vă placă personajele ei viu colorate, croite aici pe tiparul „mototolilor sublimi“, eminamente cumsecade. E literatură de consum, dar una bogată în vitamine şi cu bucurii de-a dreptul organice.
