Harta și teritoriul
● Michel Houellebecq, Harta şi teritoriul, traducere din limba franceză de Daniel Nicolescu, Colecţia „Biblioteca Polirom“, Editura Polirom, 2011.
Aş face, mai întîi, o delimitare între partea a treia a romanului şi tot restul cărţii. Apoi aş zice aşa: tot restul cărţii e cel care i-a adus autorului, anul trecut, un binemeritat Premiu Goncourt; partea a treia a romanului depăşeşte însă cadrele literaturii premiante şi conţine un soi de moment extatic al autorului, clipa lui de dizolvare în propria ficţiune, transa jubilatorie a unei imaginaţii deprinse altminteri cu cinismul mizantrop.
În esenţă, ce ni se povesteşte e viaţa unui artist plastic „definitiv neutru“, pentru care „lumea se înfăţişa doar ca un dispozitiv raţional, văduvit de magie sau de vreo oarecare atracţie“. Omul se lansează cu fotografii ale unor hărţi rutiere Michelin, după care trece (cu un enorm succes de piaţă) la pictură, unde „consemnează“ consumismul contemporan prin scene „de muncă şi viaţă“ în stilul vechiului realism socialist. Biografia lui va fi istorisită pînă la capăt (adică pînă în anii 2030!), iar pe firul ei găsiţi o sumedenie de paranteze balzaciene despre mecanismele actualităţii, laolaltă cu povestea unui amor fără elan, a Crăciunurilor melancolice petrecute cu un tată sabotat de suferinţă şi, mai ales, a cîtorva întîlniri cu Michel Houellebecq, apărut în carte ca personaj.
Ei bine, în partea a treia a cărţii, biografia plasticianului e lăsată puţin deoparte pentru a fi dezvoltat un intermezzo poliţist de o ironie enormă, unde detectivii ascultă Liszt, citesc Nerval, iubesc cu pasiune şi cresc bişoni sterili, iar victima (decapitată şi hăcuită cu năduf) e chiar personajul Houellebecq. Neagră autoficţiune, splendid loc de veci! Apoi romanul îşi vede din nou, consistent şi masiv, de ale lui.
