Rîul de sticlă
● Emil Andreev, Rîul de sticlă, traducere din limba bulgară de Mariana Mangiulea, Colecţia „Cartea de pe noptieră“, Editura Humanitas, 2011.
Frumos titlu de roman, trebuie să recunosc! El şi naţionalitatea curat bulgară a autorului m-au hotărît pe loc să văd ce-i cu cartea în chestiune. Ei bine, e de groază, de suflet la gură şi de alte senzaţii tari – adică tot ce-i mai indicat pentru un thriller care arată misterului respectul cuvenit. Rîul de sticlă pare să preia ce e mai frisonant din Numele trandafirului, Codul lui Da Vinci şi Cireşarii, plăsmuind un suspans insidios şi multiform, în care îşi dau „pseudopodul“ (că „mîna“ nu pot să spun) erezia savantă, paranormalul, febra sexuală şi aventura de vacanţă.
Avem un sat la poalele bulgăreşti ale Balcanilor (a cărui piaţă centrală e construită pe amplasamentul vechiului cimitir) şi mai avem o biserică stranie a locului (a cărei pictură o renovează cîţiva studenţi, însoţiţi de un profesor). În sat vine să se documenteze o cercetătoare franceză (preocupată de eresuri, în general, şi de bogomilism, în special), numai că proiectul său (ştiinţific, în esenţă) va fi iute bulversat de cîteva întîmplări inexplicabile şi de aţîţătoarele ipoteze ale unui localnic, preocupat el însuşi de „obiceiuri păgîne şi mişcări necanonice“. Localnicul e ciudat şi seducător, l-a întîlnit cîndva pe Cioran, la Paris, iar acum trăieşte o resemnare rece şi fără nici un Dumnezeu – o viaţă încremenită ca un rîu îngheţat.
Iţele poveştii sînt încurcate, iar trompe-l’oeil-ul de coloratură folclorică (personaje cu păr roşu, lugubre legende locale, proximitatea nopţii de Sînziene etc.) face încă mai labirintic misterul povestit. Literatura de consum are însă aici un perfect simţ al măsurii. Rîul de sticlă are, adică, de toate, dar nu şi peşti de sticlă, cu milieu sub burtă.
