Pînă la căderea nopții
● Michael Cunningham, Pînă la căderea nopții, traducere din limba engleză de Rareș Moldovan, Colecția „Biblioteca Polirom”, Editura Polirom, 2011.
Primul lucru de care-mi amintesc cînd vine vorba de Orele lui Cunningham este un tort trăsnitor de albastru. Un albastru care ar fi trebuit să fie festiv, dar care îţi metaliza pupila şi te încremenea în cele mai rele presimţiri. În Pînă la căderea nopţii, noul roman al aceluiaşi Cunningham, apar, în vreo cîteva rînduri, nişte lucruri „azurii“ – nuanţă sensibil îmblînzită, care mi-a mai înseninat presentimentele. Pînă la urmă însă, situaţia povestită aici avea să fie tot albastră, adică înţesată de complicate trăiri crizoide.
Protagonistul e Peter Harris, fost „copil ostil, adolescent oribil, cîştigător a diverse premii doi“, ajuns acum – la 44 de ani (vîrsta nemulţumirilor şi a insurecţiilor) – proprietar al unei respectabile galerii de artă şi consort rutinat al unei frumoase patroane de revistă culturală. Omul pare să aibă tot ce-i trebuie, numai că, de fapt, tot ce are devine motiv de profunde nelinişti. Are cumpărători pentru lucrările pe care le expune, însă aceştia văd în el „un hibrid de prieten şi servitor“; are, de asemenea, artişti interesanţi pe care îi impresariază, dar nici unul care să-i stîrnească extazul; are o fiică ce s-a înstrăinat de el, preferînd un anonimat debusolant, şi mai are amintirea chinuitoare a unui frate mort de SIDA; are, în fond, o poziţie bună în New York, dar trăieşte toate „plăcerile amare“ ale acestui oraş deprins cu „vorbitorii fluenţi de ironie“ şi cu savurarea dezastrelor. Iar peste toate astea, soţia lui are un frate mult mai tînăr de care el, „curatorul“, se cam va îndrăgosti.
O poveste rafinată, cu subtile aluzii muzicale, literare sau plastice, şi cu exasperări de un inconfundabil albastru cunninghamian.
