Către un zeu necunoscut
● John Steinbeck, Către un zeu necunoscut, traducere din limba engleză de Ioana Oprica, Editura Polirom, 2011.
Steinbeck era la începuturi cînd a scris acest roman. Literatura lui nu se hotărîse încă să facă o artă din privitul oamenilor şi din înţelegerea arcului voltaic ce le aprinde prieteniile, le încălzeşte convieţuirile, le încarcă sentimental micile gesturi, le electrizează laic şi cumsecade aerul prin care se mişcă. Dădea ea ceva semne cum că înspre asta ar tinde (v. Grădinile Raiului, 1932), dar deocamdată nu se putea vorbi de o opţiune fermă. Nu e de mirare aşadar că în Către un zeu necunoscut (1933) Steinbeck trece în plan secund poezia cotidiană a omenescului, preferînd să experimenteze proza mistică.
Mişcarea nu prea îi reuşeşte. Mistica lui e cam bălmăjită şi se altoieşte destul de forţat pe trunchiul poveştii agro-gospodăreşti de aici, cu un fermier (Joseph Waine) care vine să se aşeze pe meleagurile Californiei, la început de secol XX, şi care alătură gesturilor de simplu om al pămîntului aura unui soi de zeu celto-druido-amerindiano-vedic al fertilităţii, al sevelor firii etc. Ca nerv al scriiturii, Steinbeck e mult mai aproape de vitalismul amical şi terestru al lui Panait Istrati decît de vitalitatea păgînă şi telurică a zeului Pan din poezia lui Blaga. Prin urmare, va fi interesant şi ataşant ori de cîte ori îşi va lăsa personajele să fie doar oameni; cînd o dă pe transă şi fior metafizic, va fi stîngaci şi artificial, şi mai degrabă tulbure decît misterios.
Epica de ranch acoperă aici tradiţionalele munci, nunţi şi înmormîntări, plus scene ale extazului şi spaimei, erezii lucrative şi sacrificii ad-hoc, după ritualuri instinctive. Farmecul cărţii e însă în altă parte: în acea zonă a pulsiunilor sufleteşti, din care vor ieşi curînd şi capodoperele.
