Iubire pe o insulă blestemată
● Alberto Vázquez-Figueroa, Iubire pe o insulă blestemată,traducere din limba spaniolă de Lavinia Similaru, Colecţia „Biblioteca Polirom“, Editura Polirom, 2011.
Sîntem, practic, pe vremea lui Ştefan cel Mare, dar nu pe plaiurile Moldovei, ci acolo unde nici un ghiaur nu ajunsese încă să-şi petreacă vreo vacanţă – anume în Canare. Mai exact, în El Hierro – „insula de la capătul lumii cunoscute“, cum îi spuneau pe atunci spaniolii (semn că legendarul Columb nu pusese încă legendarul său picior pe şi mai îndepărtatul ţărm american).
Şi ce avem noi aici? Păi, avem o poveste de amor interetnic (el – un omenos locotenent spaniol, ea – o băştinaşă frumoasă, înţeleaptă şi sufletistă), o istorie mercenaro-negustoresc-religioasă din categoria clasicelor drame ale colonizării, plus ceva exotism local şi niscaiva mistere, cu frisonul şi tîlcurile aferente. Se vede, în orice caz, că e vorba de romanul unui scriitor care obişnuieşte să combată pe tema nenorocirilor aduse de occidentalul „civilizator“ şi să-şi vadă cărţile devenind fie film, fie best-seller. De astă dată însă, rutina lui Vázquez-Figueroa a lucrat cam moale şi cam schematic, aducînd în pagină un amestec de suspin complezent, stîngăcie prozastică şi tic moralist. Adică, o literatură mai mult tristă decît beletristă.
Dar chiar şi aşa, tot rămîi cu cîte ceva (5-6 informaţii, 2-3 cioturi de panseu) despre ce poate genera ciocnirea între civilizaţii sau despre competiţia între ordinea convenţiilor şi cea naturală. Sînt acele confruntări unde nimeni nu poate rămîne „neutru“ la nesfîrşit, căci, „din păcate, neutralitatea e ca tulpinile de trestie: cînd sînt tinere rezistă în bătaia tuturor vînturilor, dar cînd îmbătrînesc se frîng şi se prăbuşesc în vîntul puternic“. Subiect grav, discuţie nesfîrşită. Numai „trestie gînditoare“ să nu fii!
