Povestea uitării

● Stefan Merrill Block, Povestea uitării, traducere din limba engleză de Rodica Ştefan, Colecţia „Raftul Denisei“, Editura Humanitas Fiction, 2011.

În 2008, italienii au fost foarte sensibili la literatura despre fragilitatea minţii omeneşti. S-a făcut atunci mare tamtam pe marginea romanului de debut al lui Paolo Giordano, Singurătatea numerelor prime (tradus şi la noi, anul trecut, la RAO), unde povestea are în prim-plan un autist şi o anorexică. Tot atunci şi tot mare tamtam s-a făcut şi în jurul altui roman de debut, Povestea uitării, al americanului Stefan Merrill Block, unde tema e încă mai dură: Alzheimerul familial precoce. Atît de impresionaţi au fost italienii de acest roman, încît aveau să-l desemneze drept debutul cel mai reuşit, la Festivalul de Literatură de la Roma. La noi nu cred c-o să se facă atîta zarvă (nu s-a făcut nici în cazul lui Paolo Giordano), dar ceva freamăt tot ar trebui să fie, măcar pentru că Povestea uitării face uitarea... memorabilă. 

Block construieşte un roman pe trei voci (două profund omeneşti şi personale, plus una anonimă şi vrăjită ca a unei sirene din adîncuri), împletind confesiune biografică, studiu ştiinţific, anchetă de teren şi joc al imaginaţiei, într-o ficţiune concentrată mai ceva ca „Secretul gustului“. E o saga a genei uitării, purtătorii acestei gene fiind programaţi să uite totul: „Cum să scrie, cum să vorbească, cum să meargă, cum să stea aşezaţi, cum să înghită, cum să respire şi – în final – cum să rămînă în viaţă“. Povestitorii, în schimb, sînt „sănătoşi“: unul e un cocoşat bătrîn, de un autism plenar, celălalt – un tînăr pe care un schimb de priviri cu un străin l-ar face să înghită un pumn de Prozac. Cruţaţi de blestemul Alzheimerului familial, ei vor trăi coşmarul mai plin al memoriei: de un negru desăvîrşit, cu fine luciri ironice.