Lapte şi miere

Jean Mattern a debutat tîrziu, la 43 de ani, cu un roman micuţ şi bibilit, numit Băile Király. Cartea îţi impunea respect, avea o decenţă rafinată, un echilibru (de literat bine-crescut) între sensibleria delicată şi drama neguroasă. Era vorba acolo de un traducător francez, Gabriel, care încearcă să-şi descopere singur rădăcinile şi identitatea (ceva mai est-europene), întrucît părinţii săi se îngropaseră de ani buni într-o tăcere neagră. Acum, în Lapte şi miere – tot un roman micuţ şi bibilit –, avem confesiunea (în prag de moarte) a tatălui lui Gabriel, povestea lui de bănăţean de sinteză şvabo-maghiaro-iudeo-alsaciană, plecat din România în toamna lui 1944 (la 15 ani), poposit (pentru cîteva săptămîni) la Budapesta, apoi (cît să se scuture de tifos) în Austria şi ajuns (în cele din urmă) în Franţa, unde gustă din toate ale vieţii, cu mierea şi cu fierea lor.

Aici o va cunoaşte pe Suzanne (refugiată din Ungaria după revolta din 1956), de care, ca un exilat cuminte şi singuratic, „va hotărî“ să se îndrăgostească şi cu care se va căsători, fără mari preambuluri (în fond, „cum să-i faci curte unei femei care tocmai a pierdut totul?“). Alături de ea, va încerca să găsească bucuriile simple ale unui cotidian liniştit şi aşezat, lucru pe care nici trecutul, nici viitorul nu i-l vor permite decît pînă la un punct.

Acest bănăţean are o istorie profund civilă, deşi macazul destinului său a fost războiul. Mărunta lui viaţă nu exclude însă o concluzie cutremurătoare: „Pe mine nici un război nu m-a salvat de la traiul de zi cu zi, această maşină infernală de măcinat durerea...“ Cam aşa e şi scrisul lui Mattern: zguduitor prin discreţie şi fineţe.