Specht si fiul
● Willem Jan Otten, Specht şi fiul, traducere din limba neerlandeză de Andrei Anastasescu, Colecţia „Cartea de pe noptieră“, Editura Humanitas, 2011.
În romanul acestui olandez (scriitor care, din cîte am înţeles, are la inimă şi poezia, teologia, filozofia), „lucrurile făcute“ („artefactele“, pentru purtătorii de sacou) au şi ele un suflet sau, mă rog, o conştiinţă a lor. Prin urmare, sînt şi ele în măsură să povestească despre lumea din jur, inversînd astfel perspectiva şi deschizînd posibilitatea unor minunate revelaţii ludice.
Povestitor şi protagonist în Specht şi fiul va fi un dreptunghi de 2 x 1,2 m din „pînză extrafină cu urzeală dublă“, pregătit pentru a deveni un tablou monumental. Ingenuu şi cuminte, el freamătă de nerăbdare să capete o identitate (adică, să fie pictat), visează („în ciuda modestiei înnăscute“) la „o viaţă într-un muzeu“, dar, pînă una-alta, înregistrează cu nedumeriri copilăreşti ceea ce se petrece în preajma sa. În primă instanţă, pare sortit să ia chipul unei Pietá, apoi însă, în urma unei comenzi pe bani mulţi, destinul său va fi schimbat, hărăzindu-i-se să-l înfăţişeze pe fiul (african, adoptat şi, pare-se, mort) al unui magnat olandez Specht, aparent copleşit de durere. Din acest punct, romanul avansează pe cîteva piste simultane, între care una a suspansului intelectual („misterele“ creaţiei artistice), alta – a suspansului erotic (relaţia, nu tocmai candidă, dintre Specht şi aşa-zisul său fiu), iar alta – a unui ameţitor suspans identitar (cu tranzacţii subtile între sufletul operei şi viaţa înconjurătoare). Tensiune multiplă, care va să zică, pictorul însuşi avînd să picteze „cu atenţia saşie a cuiva care dezamorsează o bombă“! Şi totuşi, povestea întreagă pare depănată în joacă, pe tonul unei blînde inocenţe. Citeşti şi rămîi tablou.
