Privind în soare

● Julian Barnes, Privind în soare, traducere din limba engleză de Mihai Moroiu, Editura Nemira, 2011.

Derutantă carte! Te ia cu frumosul de prin interbelicul britanic, încîntîndu-te cu ceea ce promite să fie biografia unui personaj bizar şi înduioşător. E vorba de copila Jean, aflată într-o continuă nedumerire, adică fascinată de tot soiul de lucruri pe care nu le înţelege şi în privinţa cărora „opiniile ei erau mormoloci vulnerabili, tremurători“. Apoi, cum fata are zile (şi are, nu glumă!), ea creşte şi prinde a se îndeletnici cu ceea ce fac îndeobşte oamenii mari (fireşte, în acelaşi stil al ei bizar şi înduioşător, uşor retardat şi mereu nedumerit): mai schimbă o vorbă cu un pilot de avioane de luptă (care are o poveste frumoasă, legată de soare, şi altele mai urîte, legate de frică), se lasă curtată (vag) de un poliţist necombatant şi se căsătoreşte cu acesta din urmă; cînd are aproape 40 de ani şi un nesperat copil în pîntece, îşi părăseşte soţul, naşte, bate Anglia în lung şi-n lat; cînd are peste 50 de ani, începe să călătorească prin lume, colecţionînd miracole mărunţele, „din categoria celor obişnuite“. 

Spre final însă, se schimbă toate macazurile. Sîntem în plină literatură de anticipaţie (prin anii 2020), fiul lui Jean a devenit la fel de protagonist ca (aproape centenara şi înţelepţita, acum) Jean, iar povestea, jucîndu-se discret de-a SF-ul, deschide tot mai ample paranteze meditative, pe teme hard precum moartea/credinţa/sinuciderea. Şocantă discontinuitate – mai ales în 2003, cînd apărea prima ediţie românească a romanului (la RAO). Cine să fi ştiut atunci că finalul de aici conţinea germenii, încă epici, ai strivitorului eseu de mai tîrziu, Nimicul de temut? 

Cred că acum, la reeditare, romanul se va bucura de toată acea atenţie îndrăgostită pe care o merită.