Cea mai frumoasă carte din lume
● Eric-Emmanuel Schmitt, Cea mai frumoasă carte din lume, traducere din limba franceză de Ileana Cantuniari, Editura Humanitas Fiction, 2011.
Cred că Eric-Emmanuel Schmitt e un caz perfect de „autor îndrăgit“. Unu la mînă, că ştie să zîmbească, orice s-ar zice şi orice s-ar petrece în prozele lui; doi la mînă, că te trage la empatie, făcîndu-te să te uiţi la oameni cu ochi mai blînzi şi mai înţelegători; şi trei, că surprinde omenescul în situaţii oarecum extreme, stimulîndu-ţi mica meditaţie aplicată, numai bună să-ţi înspumeze berea, să-ţi pună un praf de sare pe buza halbei şi să te împingă la bruderşafturi edificate.
Cele opt povestiri din Cea mai frumoasă carte din lume montează ipostaze ale feminităţii în situaţii-limită şi dau o inflexiune nespus de tandră consternării de tip „Ce ţi-e şi cu femeile astea!“. Poveştile se petrec în Franţa, Italia, Belgia sau Rusia, protagonistele au identităţi dintre cele mai diverse, iar surprizele apar negreşit din întorsăturile epicului, însoţite de neaşteptate fandări sentimentale. În varianta originală (apărută la Albin Michel, în 2006), povestirea aleasă să dea titlul volumului era „Odette Toulemonde“, text ce transcria ca proză scenariul filmului omonim realizat de acelaşi autor, în acelaşi an 2006. Mi s-a părut o alegere îndreptăţită – şi nu doar din rezonuri de marketing, ci şi pentru abisurile prozei respective, care o impun în faţa colegelor de volum. Pe de altă parte, titlul ediţiei româneşti m-a bucurat şi mai tare, întrucît povestirea „Cea mai frumoasă carte din lume“ mi s-a părut chiar cea mai spectaculoasă proză din carte. Veţi vedea aici ce vor hotărî să scrie – ca mesaj esenţial şi ultim, pe cîte trei foiţe de ţigară – nişte deţinute dintr-un lagăr de reeducare stalinist. Ceva mai mărunt şi mai copleşitor nu poate exista!
