Convorbiri telefonice
● Roberto Bolaño, Convorbiri telefonice, traducere din limba spaniolă de Dan Munteanu Colán, Editura Leda, 2011.
Chilian maturizat prin Mexic, Salvador, Franţa şi stabilit, pînă la urmă, în Spania (unde va şi muri, la 50 de ani, pe bază de ficat), Bolaño a ajuns la proză venind dinspre poezie, boemie şi impetuozităţi de copil teribil al literaturii. La noi i s-au tradus mai întîi romanul Nocturnă în Chile şi volumul de povestiri Tîrfe asasine (ambele la Curtea Veche), după care, iată, aceste Convorbiri telefonice, conţinînd 14 schiţe biografice dense ca o anecdotă, dar abisale ca un roman. În general, scriitura lui Bolaño are abundenţa unei viituri, ascunde un gust egal pentru agonie şi joc, îşi trage răcoarea melancolică din partea de umbră şi de mister a omului, cultivă poezia vieţilor inexplicabile. E o proză iute de mînă, dar şi ciudat de delicată, o literatură a existenţelor pline, dar pline şi de puncte de suspensie. În particular, în Convorbiri telefonice, protagoniştii (scriitori, actriţe porno, gangsteri, detectivi, juni încarceraţi în Chile, Spania sau URSS, civili itineranţi etc.) prilejuiesc mai întotdeauna poveşti grizonate cu depresii, coşmaruri, relaţii pierdute în ceaţă sau sinucideri.
Ceva mai colorată e povestirea „Viermele“, despre un contemplativ mereu înarmat şi straniu, cu o nelipsită pălărie de pai pe cap şi un nelipsit trabuc Bali atîrnîndu-i de buza de jos – personaj al cărui mister conţine, printre altele, acest splendid amănunt: „...uneori ridica tonul şi atunci părea un nebun care îl imită pe un nebun“. Altă excepţie de la cenuşiul de fond ar fi „Zăpada“, unde vedem ce viaţă trebuie să trăieşti pentru ca, fără a fi un cititor, să ajungi ferm convins că Bulgakov e cel mai mare scriitor al secolului XX. Numai un poet putea născoci o proză pentru o aşa concluzie.
