Harta timpului

Felix J. Palma, Harta timpului, traducere din limba spaniolă de Ana-Maria Tamaş, Colecţia "Fiction Connection", Editura Trei, 2011.

Şireată proză scrie acest spaniol! Povestea din Harta timpului extrage senzaţionalul din toate filoanele literare posibile (romanţă, policier, SF, ficţiune istorică), aplică apoi o scurtă cură de dezvrăjiri realiste, după care, potrivit efectului yo-yo, lasă fantezia să ia şi mai mult în greutate, în volum, în consistenţă etc. Trei părţi are romanul şi de tot atîtea ori va funcţiona această viclenie narativă, făcută să dea dependenţă de jocurile imaginaţiei. În principiu, sîntem în noiembrie 1896, la Londra. De aici încolo însă, fiecare episod dezvoltă propria acţiune, cu propriul set de personaje şi propria „călătorie în timp“: în urmă cu opt ani, pentru salvarea ultimei victime a lui Jack Spintecătorul; în 20 mai 2000, cînd oamenii înving armata roboţilor propulsaţi de motoare cu aburi; într-un alt viitor, dintr-un univers paralel.

Singurele figuri statornice – aflate în toate cele trei secvenţe – sînt H.G. Wells (născocitorul „maşinii timpului“) şi G. Murray (proprietarul unei aşa-zise companii de „călătorii temporale“), adică ficţionarul şi farsorul, polul călătoriei virtuale şi polul călătoriei butaforice. Rolul lui Murray e acelaşi de fiecare dată: patronează un fals seducător. Cel al lui Wells e inimaginabil de diferit de la un episod al cărţii la altul, intrînd şi în broderia unor poveşti de amor, şi într-o ameţitoare poveste poliţistă „cu manuscrise“, alături de Bram Stoker şi Henry James.

Sînt 700 de pagini în total, dar scriitura atletică a lui Félix J. Palma şi umbra subţire a farsei – sau a jocului cu farsa – te ţin vioi pînă la capăt. Prima călătorie în timp din carte începe cu tehnicul îndemn: „Dă-i drumul, vere!“. Restul, veţi vedea, e plăcere.