Scrisorar
● Mihail Şişkin, Scrisorar, traducere din limba rusă de Antoaneta Olteanu, Colecţia „Byblos“, Editura Curtea Veche, 2012.
Primele patru pagini ale romanului te lasă năuc. E vorba de prima scrisoare a ei (Saşa) către el (Volodia) şi de prima scrisoare a lui către ea. Enunţuri cu viraje strînse, întorsături din condei făcute cu iuţeala sclipitoare a păstrăvului, un strop de sibilinism melancolic, o discretă ambiguitate a plasării în timp. Saşa pomeneşte de o minge de fotbal, ceea ce presupune o epocă oricît de recentă. Volodia notează ceva despre uciderea „nevinovatului ţarevici“, ceea ce ne retrogradează undeva pe la 1918.
În orice caz, vraja-i gata! Ameţit de acest incipit ca de un dans al dervişilor zburători, te laşi în voia celorlalte 350 de pagini ale cărţii. Apoi, la capătul poveştii, înţelegi că năuceala ta n-a făcut decît să crească şi că Scrisorar-ul acesta e unul dintre cele mai stranii şi mai puternice romane epistolare de dragoste din literatura lumii.
Saşa şi Volodia se iubesc. El, ca rusul tînăr, pleacă la război, dar amorul lor supravieţuieşte prin scrisorile pe care cei doi şi le scriu – şi în care îşi povestesc despre toate ale lor, adică despre viaţă, moarte, familii, suferinţe civile şi grozăvii soldăţeşti, clipe de graţie sau de coşmar, drăgălaşe inutilităţi sentimentale, plus cîte altele ţinînd de facerea şi desfacerea lumii. Numai că, pe măsură ce le citeşti scrisorile, înţelegi şi că ordinea cronologică o cam ia razna. În viaţa Saşei apar tramvaie şi maşini de scris, în timp ce pe Volodia îl vezi participînd la o campanie militară de pe la 1900. Mai mult decît atît, la pagina 100 a romanului, Volodia e mort deja, fapt ce nu pare să stînjenească deloc dialogul epistolar cu aleasa inimii sale.
Mai rar aşa magie postmodernă, cu lucruri ce te provoacă să le pui cap la cap şi pe care te trezeşti punîndu-le direct la suflet!
