Muntele de la miezul nopţii
● Jean-Marie Blas de Roblès, Muntele de la miezul nopţii, traducere din limba franceză de Doru Mareş, Colecţia „Fiction Connection“, Editura Trei, 2012.
Algerian prin naştere, francez după aceea, filozof de formaţie, călător de vocaţie şi arheolog activ, Jean-Marie Blas de Roblès a rupt gura tîrgului planetar abia ca scriitor, în 2008, cu Acolo unde tigrii sînt la ei acasă, un roman masiv la care a meşterit nu mai puţin de un deceniu. Cartea respectivă, cu enigmele ei baroce şi cu ficţiunile ei erudite, umilea stilul Dan Brown şi rafina proza de mistere, încasînd vreo trei premii curat literare.
După numai doi ani, scriitorul revine cu Muntele de la miezul nopţii, dar succesul nu se mai repetă. De astă dată, povestea nu mai mizează pe amplitudini labirintice, ci preferă un soi de poezie melancolică, propunînd ca personaj un bătrîn solitar, straniu şi cumsecade, paznic de liceu iezuit în Lyon-ul anilor ’80, pasionat în tăcere de religia Tibetului. Graţie mai tinerei Rose, care locuia în acelaşi imobil cu el, bătrînul ajunge să vadă pe viu Lhasa, după care, cu visul împlinit, se lasă să moară în timpul zborului de întoarcere, cînd avionul se afla deasupra Berlinului. Ultimele lui cuvinte – un secret pe care i-l mărturiseşte tinerei Rose – complică întrucîtva biografia personajului, dar nu într-atît încît să te ia cu ameţeală. Ameţitoare e abia continuarea aleasă de scriitor, prin care face ţăndări cam toate clişeele privitoare la literatura de mistere.
Romanul se încheie, practic, cu un soi de cercetare istorică asupra posibilităţii ca secretul mărturisit de bătrîn să fie adevărat, însă tocmai ancheta aceasta – demitizantă cu aplomb şi şarmant de lămuritoare – sporeşte misterul din jurul ciudatului bătrîn. Epica subţirică de pînă aici se învîrtoşează prin această investigaţie finală, frizînd dintr-o dată literatura senzaţională bună.
