Marea casă
● Nicole Krauss, Marea casă, traducere din limba engleză de Carmen Toader, Colecţia „Raftul Denisei“, Editura Humanitas Fiction, 2012.
Sub titlul imobiliar al acestui roman se ascund poveşti extrem de mobile, vorbind despre rătăciri, prigoniri, dezrădăcinări, derapaje, dislocări sufleteşti sau deambulări lunatice. Iar ce au ele în comun este o mobilă: un birou straniu, cu 19 sertare, ce pare să-i fi aparţinut lui Lorca şi care va peregrina prin vieţile unor evrei din Budapesta, Londra, New York şi Ierusalim. Unii văd în el biroul unui vrăjitor de Ev Mediu sau „un soi de monstru diform şi ameninţător“, alţii îl percep ca pe o fiară geloasă sau o plantă carnivoră – în orice caz, pe unde trece el apar şi suferinţa, însingurarea, damnarea, contorsionările de destin.
Romanul lui Nicole Krauss este el însuşi unul cu sertare: patru la număr, fiecare avînd să fie „deschis“ de cîte două ori, pentru a da la iveală o istorie distinctă, cu ton, personaje şi ofuri proprii, dar cu o aceeaşi scriitură miezoasă şi hipersensibilă, făcută să capteze trăirile complicate, conflictele mute, umbrele şi penumbrele existenţei. În proza lui Nicole Krauss, nu există detalii fără un potenţial dramatic uriaş. O simplă eşarfă roşie de la gîtul unei tinere ajunge să ducă cu gîndul la „îndrăzneala unei studente apăsate de povara primei întîlniri cu Kierkegaard sau Sartre, luptîndu-se cu vîntul pentru a traversa o piaţetă“. O piatră aruncată spre geamul unor evrei din Budapesta anului 1944 ajunge să spargă fereastra unei case din Londra sfîrşitului de secol XX, unde o scriitoare dintr-o familie de evrei din Nürnberg murise de Alzheimer. Şi tot aşa.
Sînt mai mulţi scriitori între personajele romanului, şi mai mulţi oameni ai cărţilor. Dar şi doi români – o menajeră şi un administrator de imobil –, care „căpşunăresc“ şi ei cum pot în jurul amarelor cireşe de pe tort.