Sentimentul unui sfîrşit

Julian Barnes, Sentimentul unui sfîrşit, traducere din limba engleză de Radu Paraschivescu, colecţia „Babel”, Editura Nemira, 2012.

Trebuie să şi ştii cum să fii trist. Privirea în gol şi suspinul moale, colţul tremurînd al gurii şi broboana lacrimii în ochiul adumbrit nu prea mai ţin. Astăzi, dacă vrei să faci din tristeţe o poveste, trebuie să ai vînă, nu jucărie. Şi umor, nu glumă. Şi o minte cu dichis, pentru că tristeţea nu mai stă nici ea ca bleaga, unde-o pui.

Poate că Julian Barnes are melancolia în sînge, dar ADN-ul lui melancolic îşi răsuceşte cîrceii pe aracii tuturor jocurilor postmoderne posibile. Tristeţea sa poate fi acidă (v. bilanţurile de viaţă din Tristeţi de lămîie) sau bazică (v. copleşitoarea meditaţie „pe fundul gropii“ din Nimicul de temut). Dar poate fi şi o sare amară, ca în Sentimentul unui sfîrşit (romanul său de mai an), unde avem şi bilanţ de viaţă, şi meditaţie crepusculară, şi ceva surprize telenoveliste pour la bonne bouche bée. Aici, protagonistul e un sexagenar care, în primele 60 de pagini, îşi povesteşte anii de şcoală, apoi, în numai 3 pagini, deceniile care l-au transformat într-un pensionar placid, eliberat de toate „complicaţiile“ vieţii (soţie, copii, prieteni, carieră). „Dorisem ca viaţa să nu mă deranjeze prea mult şi reuşisem – şi ce jalnic era...“, zice el, ca tot omul „împlinit“. Brusc însă (la pagina 80), cerul îi cade în cap sub forma unei scrisori testamentare lăsate lui de mama (!) unei foste – şi ciudate – iubite din juneţe. Asta stîrneşte o a doua jumătate a cărţii în care din modesta şi „autoevidenta“ lui biografie se cern nisipurile mişcătoare ale unor vinovăţii complicate.

Bătrînul se temuse cîndva că viaţa sa nu o să semene cu literatura. Barnes se pricepe prea bine la literatură ca să nu facă din această temere un roman minunat.