Povestiri cu Pat Hobby
● F. Scott Fitzgerald, Povestiri cu Pat Hobby, traducere din limba engleză de Alexandra Coliban, Colecţia „Biblioteca Polirom“, Editura Polirom, 2011.
Scott Fitzgerald a murit în decembrie 1940, lună în care apărea în revista Esquire cea de-a 12-a povestire cu Pat Hobby. Celelalte 5 texte (căci seria Pat Hobby numără 17 povestiri în total) aveau să apară postum, în următoarele 5 numere ale aceleiaşi reviste. Fitzgerald a lucrat, aşadar, cu simţ gospodăresc, gîndindu-şi seria ca un mic roman în foileton, cu o coerenţă discretă şi jucăuşă pe care nici măcar moartea autorului să nu o poată tulbura. E ceva.
Ceva şi mai şi ar fi farmecul amar al acestor 17 proze care povestesc rateurile unui scenarist decăzut, într-un Hollywood trecut de nu prea multă vreme la filmul vorbit. În epoca filmului mut, Pat Hobby trăise ani buni de glorie, cu bani grămadă, crailîcuri nenumărate şi „mai multe apariţii pe generice decît puricii de pe un cîine“. Acum însă (adică prin 1939), filmul a devenit o industrie, iar faimosul scenarist de odinioară îşi trăieşte ratarea cu un „talent înflăcărat şi pîrjolit“, dînd tîrcoale în continuare studiourilor cinematografice pentru a-şi găsi adăpost în vreun birou, ceva bănuţi cu împrumut sau poate chiar un contract pentru cîteva săptămîni. Are „ochii bătrîni şi injectaţi“, o nelipsită sticlă „de un sfert“ asupra sa şi încearcă să se adapteze prezentului practicînd cinismul, şarlatania măruntă sau furtişagul.
Fitzgerald, care a avut el însuşi de-a face cu Hollywood-ul, se foloseşte de Pat Hobby pentru a scana o lume a cinematografiei în care totul, inclusiv ideile şi oamenii, intră la categoria „consumabile“. Cum arată acest personaj printre „somităţile“ respectivei lumi? O spune chiar autorul: ca şi cum l-ar adăuga cineva pe Donald Duck în Cina cea de taină.
