Cărarea cuiburilor de păianjen
● Italo Calvino, Cărarea cuiburilor de păianjen, traducere din limba italiană de Oana Boşca-Mălin, Colecţia „Strada Ficţiunii“, Editura ALLFA, 2012.
E romanul cu care a debutat Italo Calvino, în 1947 – un fel de Pistruiatul plasat în Italia fascistă. Puştiul pistruiat al lui Calvino se numeşte Pin, e un băiat dezgheţat foc, destupat la minte şi spurcat la gură, care încearcă să înţeleagă lumea „oamenilor mari“ învăţînd poveştile ei de cîrciumă „despre femei şi bărbaţi în pat sau despre bărbaţii ucişi ori băgaţi la închisoare“.
Familia lui Pin înseamnă doar o soră (curva tîrgului, „internaţională precum Crucea Roşie“), iar dorinţa lui cea mai arzătoare e să-şi găsească un prieten bun, căruia să-i poată arăta locul său secret (nu o fabrică de cărămizi dezafectată, ca în Pistruiatul românesc, ci un mal de pămînt unde păianjenii îşi sapă vizuini). Jocul întîmplărilor, cu tot felul de adulţi pregătiţi să omoare ca-n joacă, face apoi ca Pin să ia calea codrului şi să-şi găsească loc într-un detaşament de partizani din munţi, unde, căutîndu-şi în continuare un prieten, combate ca ajutor de bucătar şi ca miştocar deocheat.
Romanul de debut al lui Calvino preţuieşte mult jocul. Scriitura are seriozitatea copilului luat cu joaca şi ambiguitatea înşelătoare a jocurilor de adulţi, schimbă repede vorba, strecoară pitorescul şi zburdălnicia chiar în secvenţele macho sau morbide şi, mai ales, retează orice avînt ideologic prin întorsătura parodică.
Detaşamentul unde nimereşte Pin e unul de găinari, contrabandişti, mercenari, oameni fără căpătîi sau fără noroc în amor, aşa încît gherila lor nu are drept motivaţie o ideologie, ci un of perfect personal sau o idee comic de fixă. În eşalonul superior al partizanilor există, într-adevăr, vreo doi comunişti neabătuţi, dar chiar şi aici parodia va bate (măcar aşa, pe umăr) ideologia.
