O formă de viaţă
● Amélie Nothomb, O formă de viaţă, traducere din limba franceză de Valentina Chiriţă, Colecţia „Biblioteca Polirom“, Editura Polirom, 2012.
Din 1992 încoace, Amélie Nothomb scoate anual cîte un roman, la Albin Michel. O formă de viaţă e cartea ei „pe“ 2010 şi nu se abate de la standardul ştiut: un volum subţirel, cu fuleu de best-seller şi cu o poveste din zona situaţiilor imposibile sau a aberaţiilor adorabile, în care vezi exprimîndu-se o inteligenţă de panteră roz, o gîndire deopotrivă felină, nostimă şi ţăcănit-absurdă.
De data asta, situaţia în discuţie este obezitatea unui soldat american aflat de 6 ani în Irak şi ajuns, din cauza stresului, la aproape 200 de kilograme. Îl cheamă Mel, a citit cam tot ce s-a tradus din cărţile lui Amélie şi simte că la ea va găsi înţelegere, aşa că începe să-i trimită scrisori ca unei confidente. Confidenta rezonează la ofurile lui pentru că aşa e naturelul ei, permisiv, rezonant şi rezoneur, dar şi pentru că Mel ştie să pună problema în termeni care s-o stîrnească. Practic, Mel face din povestea obezităţii lui o întreagă demenţă. Îşi numeşte propria grăsime Şeherezada, iar noaptea, cînd ea îi apasă pieptul, o vede ca pe o tînără amantă lungită peste el. După ce se mai îngraşă puţin („sînt destul de mîndru de cea mai recentă victorie a mea: nu mai încap în tanc“), îşi dă seama că a ajuns la greutatea unei familii întregi, cu soţ, soţie şi copil. Apoi, influenţat de Amélie, Mel începe să-şi privească obezitatea ca pe o formă de protest anti-război, iar în scurt timp, încearcă să-i dea altitudinea unei forme angajate de body-art.
În acest punct, ficţiunea face o piruetă scurtă şi împarte cîteva lovituri de teatru. Amélie o porneşte spre SUA, ca să limpezească lucrurile, dar drumul ei va fi, şi de astă dată, cel al unei mari călătoare în jurul propriului buric.
