Buddha din podul casei
● Julie Otsuka, Buddha din podul casei, traducere dinlimba engleză de Casiana Ioniţă, Colecţia "Biblioteca Polirom", Editura Polirom, 2013.
E un cap, această Julie Otsuka! Americancă iţită din tulpina emigraţiei japoneze, a publicat primul roman la 40 de ani (în 2002), iar pe următorul – aşa-numitul Buddha din podul casei – la 50 de ani (în 2012), ambele cărţi fiind şi bine vîndute, şi prestigios premiate.
Dar şi acest Buddha... – tot un cap! Un mic cap de operă, mai exact. E vorba – ca subiect – de tinerele aduse din Japonia în SUA (în anii ’20), spre a se căsători pe pămînt american cu emigranţii niponi care le „contractaseră“... Temă consistentă, nimic de zis, cu omenet felurit şi potenţial dramatic ca la vadul lat. Dar să vedeţi scriitura! Aici, Julie Otsuka vine cu două idei geniale, iar ce scoate din ele e curat miraculos.
Mai întîi, ideea de a scrie povestea la persoana I plural! Vocea care ne vorbeşte în carte e un „noi“ feminin – un fel de cor al tuturor tinerelor japoneze care au trecut Pacificul pentru a debarca în San Francisco, unde le aşteptau nişte nunţi/munci/umilinţe/naşteri/prigoane greu de imaginat. Acest „noi“ e straniu, are o vibraţie gravă, dar uneori poate fi şi comic (atunci cînd textul pare un taifas între nenumăratele capete ale unui balaur sufletist). Apoi, ideea de a povesti nu urmărind nişte destine anume, ci enumerînd zeci de fapte, gesturi, obiecte, reacţii din diferitele momente ale acestei emigrări. Epica romanului e înlocuită de liste cu tot soiul de secvenţe particulare, paragrafele prozei se succedă ca versurile unui poem masiv, fiecare capitol apare ca un potpuriu de mici partituri personale. Cît priveşte titlul romanului, explicaţia o găsiţi ascunsă în penultimul capitol, printre lucrurile lăsate în urmă de emigranţii japonezi (atunci cînd, în anii ’40, au fost deportaţi de americani în lagăre de concentrare): „Haruko a lăsat într-un colţ din podul casei o statuetă din alamă cu un Buddha care rîde pînă în ziua de azi.“ O fi ştiind el de ce.
