În numele tatălui
● Radu Vancu, Frînghia înflorită, Casa de Editură Max Blecher, 2012.
„N-am alte ambiții în afară de aceea de poet domesticit, poet de familie. De aici pleacă și încoace vine poezia mea, atîta cît e. Uită-te și la titlurile volumelor, pomenesc ba de tata, ba de Camelia, ba de Sebastian... Dacă poezia poate genera vreo acțiune magică, atunci asta nu poate consta decît în upgradarea ta ca persoană în așa fel încît să fii ceva mai OK pentru cei iubiți. Poezia e artă de familie.... Distrăm pe cei iubiți cu agoniile noastre, ca să-i putem iubi și mai mult. O tortură tandră, în care e totuna dacă torționarul îți e soție, copil sau amant... Artă de familie ca o tortură tandră și atroce care vindecă omul de fericirile lui“, scrie Radu Vancu în cîteva locuri, însoțindu-și poemele de pasaje confesiv-eseistice ca niște repaosuri meditative după intensitatea introspectiv-vizionară a poemelor de doliu pentru tatăl sinucis. Poetul se întoarce astfel – după volumul Amintiri pentru tatăl meu (2010), care, la rîndul lui, era suma unor texte publicate de-a lungul anilor în Biografia litteraria (2006) și Monstrul fericit (2009) – la tema sa familială precum ucigașul la locul crimei. Tema morții voluntare, premature, a tatălui a cunoscut, de-a lungul acestor cărți, cîteva etape și transformări. Încărcătura ei psihologică și emoțională, inepuizabilă și obsesivă, a trecut, literar vorbind, prin cîteva schimbări de accente de la șocul inițial și imposibilitatea acceptării pierderii, a absenței iremediabile, prin declarațiile de dragoste in absentia, pînă la efortul resemnării cu dezastrul lăsat în urmă de sinuciderea în sînul familiei și inevitabila teamă de consecințe, de logica obscură a unui posibil destin ereditar. Ultimul ciclu de poeme din precedentul volum părea să consemneze ieșirea de sub influența complexului patern al ratării tocmai prin multiplicarea paternității. Căci dacă fiul a trăit o vreme în oglinda borgesiană a tatălui („oglinzile și paternitatea / înmulțesc imaginile și sînt abominabile“), repetîndu-i gesturile alcoolice, dintr-o angoasă moștenită, din disperarea de a fi rămas singur și/sau din încercarea de a-i înțelege drama luîndu-i viciul asupra sa, între timp fiul a devenit el însuși tată. Astfel, obsesia sinuciderii a fost dublată de sentimentul provocării destinului care-i oferea fiului șansa de a rejuca rolul tatălui fără a-l compromite în fața unui nou fiu.
Dacă după lectura Amintirilor pentru tatăl meu spuneam că, de fapt, poezia toată este o formă de doliu, de data aceasta poezia apare ca formă sofisticată a visării („Ce se poate citi aici e mai degrabă o carte de vise decît o carte de poezie“, spune Radu Vancu la un moment dat), ca efectul unei visări controlate, concertate, astfel încît figura tatălui să prindă viață și să-și continue rolul pe scena minții („un musical cu un cimitir care începe să vorbească prin somn“). Un poem de acum cîțiva ani conținea aceste versuri ca un fel de leitmotiv: „în fiecare dimineață îmi înflorește în creier / zîmbetul unui splendid cadavru. / de atunci, în loc de creier am cadavrul tău“. De data aceasta însă, poetul își duce obsesiile în existența nocturnă a poeziei, în visare, domeniu aparținînd deopotrivă subconștientului și imaginației, acolo unde mortul său drag, „cel mai iubit dintre morți“, este/se lasă visat. Volumul se constituie, astfel, sub forma unui confesional al viselor; un lung poem dialogal-vizionar ce numără 25 de intrări ale tatălui în mintea fiului care, cum spuneam, ajuns el însuși tată, prins în propria fericire domestică precum „o gînganie urîtă în chihlimbar“, (încă mai) are întrebări de pus, îndoieli și frici de înfrînt, doruri de alinat, sfaturi și încurajări de primit. Rostite cu vocea tatălui mort, poemele sînt, rînd pe rînd, încurajări și promisiuni de bine („fii deci viu, fii fericit de viața ta vie, / oricît de ridicolă-i chestia asta“), asigurări ale faptului că dragostea circulă între cele două lumi, că există legături dincolo de orice rațiune fizică („dragule, de fiecare dată cînd mă visezi / pe aici se fac niște zile încîntătoare...“ sau „noi, cei visați de voi, ne înroșim de fericire, / ne coacem la căldura visului vostru...“), semne de resemnare și înțelepciune postumă („va veni o vreme cînd mă va înduioșa / capriciul de a fi fost viu“), rememorări și confesiuni pline de tandrețe și cruzime, uneori dînd expresie dorului, alteori regretului și clemenței sau chiar compasiunii („să nu vă fie milă de noi, / noi sîntem cei care, din cînd în cînd, / ar trebui să vă trimitem ajutoare & cărți poștale“); dar și conturarea unui spațiu de un imaginar special prin relatări ale scenelor și dezvăluiri ale ritualurilor de pe lumea cealaltă, unde morții au parte de rutina, chinurile, obsesiile și dorurile lor („noi, morții voștri dragi, / nu vorbim mai nimic unii cu alții, / ci ne uităm întruna la inimile voastre“, „Dumnezeu își face vizita printre sicrie / cum își face doctorul vizita prin saloane“, „viii sînt cei care se întorc și bîntuie morții“). Nu doar un emoționant confesional oniric al dragostei paterne, cartea este și un fel de pastorală din postumitatea imaginată, cu momente pline de delicatețe și morbid, ironie și religios, totul într-un limbaj colocvial și parabiblic, unde visul se substituie amintirilor ca formă de relaționare cu sine și cu ceilalți, inclusiv prin scenele grotești ale unui spațiu conturat la mijloc de paradis și infern după chipul și asemănarea terestră, uneori printr-un imaginar inversat, alteori burlesc: „Dragule, aici, în lumea noastră / fără întristare, inima e o crimă. / Aici, unde tristețea e prohibită, // melancolia e terorism. Deasupra sicrielor, / îngerii fac coregrafii nord-coreene, / scriu cu trupurile numele Lui, / cîte unul mai babyface iese din rînd / și declamă Osana! Osana! / pe ton de vibrant omagiu, / ramurile de finic sînt tot atîtea voioase / stegulețe, ce mai, tot raiul e / numai fericire & propagandă. // E atîta pace asurzitoare în aer, / încît îngerii speră că și-au făcut treaba / și nu se mai aud sicriele deviaționiste // duduind de melancolie. Căci nomenklatura / & agitpropul îngeresc știu bine: într-o lume / în care melancolia e substanță interzisă, / inimile sînt uraniu îmbogățit. / cînd memoria e subversivă, și cînd unii au / o moarte întreagă de trecut numai cu amintiri, / morții sînt focoase cu miez de plutoniu...“.
De data aceasta, notele însoțitoare extrag din versuri și preiau complet referințele filozofico-literare de altădată, lăsînd poemele să-și creeze un univers al expresiei și semnificației autonom. Punîndu-și vocea poetică la dispoziția tatălui (poemele visării paterne sînt un demers ventriloc), Radu Vancu se exprimă deschis și liber în metatextul poemelor, concis jurnal de creație, încercînd să explice natura, dar și resorturile psihice, motivațiile și scopul propriei poezii văzute, cum spuneam la început, ca o artă de familie. Dacă tatăl este chipul și vocea din somn, micul Sebastian este prezența diurnă, existînd permanent sugestia unui transfer ca într-o ștafetă a dragostei paterne. Corelînd volumele sale anterioare, Sebastian în vis și Amintiri pentru tatăl meu, Radu Vancu își pune singur creația sub semnul „așezării în silogism a microarmoniei și catastrofei“. Aș continua această logică, evidentă, de altfel, așezînd aceste cărți ale dublei ipostaze a poetului, cea de fiu și cea de tată, față în față, precum oglinzile, doar că, astfel, ele nu multiplică gesturile (devenind abominabile), ci le reflectă reciproc, creînd continuitate. În sfîrșit, o altă problemă ridicată de poetul însuși este natura imorală, indecența gestului publicării unor poeme atît de intim-familiale: „Probabil că n-o să mă pot abține și o să le public. Și nu voi ști curînd (niciodată?) dacă n-a fost încă o cedare.“ Cu siguranță a fost o cedare, dar, fără această dilemă, literatura adevărată, și cu atît mai mult poezia-ca-artă-de-familie, nici nu există. Absolut memorabilă, Frînghia înflorită este, cred, cea mai bună carte, so far, a lui Radu Vancu.
