Forţa Elveţiei este acceptarea celuilalt
- interviu cu Jean-Hubert LEBET, ambasadorul Elveţiei -
Aflat în România doar de un an, Excelența Sa Jean-Hubert Lebet, ambasadorul Elveției la București, a participat la deschiderea Academiei Sighișoara. L-am întîlnit înaintea concertului inaugural și am avut o conversație substanțială, din care transcriem aici cîteva pasaje.
De ce sprijină Ambasada Elveției Academia Sighișoara?
Prim parte a răspunsului este instituțională. Ambasada Elveției nu are activități culturale proprii, așa încît susține activități pornite din inițiative private sau ale unor organizații culturale. Așa este cazul și cu inițiativa dlui Alexandru Gavrilovici și a autorităților locale de aici. A doua parte a răspunsului este afectivă: pentru că e un lucru extraordinar, e o poveste superbă. Dl Gavrilovici a sosit în Elveția în anii ’70, a fost adoptat cu o ușurință care azi mă face să visez, a reușit la Berna o carieră muzicală de excepție, apoi și-a amintit de țara sa de origine și a încercat să facă ceva pentru ea cu mijloacele dobîndite cu ajutorul elvețienilor.
Acest tip de activități culturale – desfășurate într-un oraș de provincie care nu are instituții culturale permanente – poate contribui la transferul de know-how dinspre Elveția spre România?
Cu siguranță. În Elveția au loc acum două festivaluri în orașe care nu au nici un fel de tradiție culturală, ci mai degrabă una turistică – Verbier și Gstaad – și care își inventează acum o identitate culturală foarte folositoare în termeni de marketing, pentru că adaugă ceva la imaginea acestor două stațiuni montane. Pentru Sighișoara, Academia e o șansă enormă, în primul rînd datorită calității muzicale excepționale a participanților. Sper ca autoritățile locale și județene să înțeleagă ce șansă extraordinară au datorită dlui Gavrilovici – care face o întreagă muncă de logistică și organizare – și să facă de asemenea tot ce depinde de ele pentru a continua acest eveniment muzical. De aceea am venit acum la Academia Sighișoara – pentru a-mi arăta respectul față de ce se întîmplă aici de 19 ediții și pentru a asigura sprijinul nostru pentru viitor.
Spuneați că Ambsada Elveției nu are activități culturale proprii. A existat, pînă acum cîțiva ani, o antenă a Fundației Pro Helvetia...
Pro Helvetia există în continuare. După căderea Zidului Berlinului, a fost o șansă extraordinară de a deschide antene noi – între care și cea din România – așa cum, recent, au fost deschise antene în unele țări arabe, de pildă. În Elveția însă, după cum știți, există patru culturi, fiecare cu specificul și caracteristicile sale, așa încît activitățile culturale țin în mare măsură de competența cantoanelor. Fundația Pro Helvetia a fost înființată în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial dintr-un impuls de naționalism pozitiv, dacă pot spune astfel – acela de a „federa“ cantoanele în jurul valorilor culturale ale Elveției. Cea mai mare parte a Fundației se desfășoară în exterior. Dar fiindcă are o activitate culturală sistematică, după un anumit program, rămîne foarte mult loc pentru inițiative private de promovare culturală, cum este și fundația care organizează acest eveniment de la Sighișoara. Dar scopul final nu este ca Elveția să finanțeze activități culturale în România; România însăși trebuie să-și finanțeze programele culturale și să-și pună în valoare extraordinarele bogății umane, culturale, muzicale. Sînt mirat că statul român alocă atît de puțini bani pentru instituțiile culturale. E păcat. Experiența noastră în Elveția ne arată că, dacă neglijăm cultura, identitatea, tradiția și continuitatea, nu e bine pentru țară.
În România există, de asemenea, un bogat calendar de activități culturale finanțate de autoritățile locale ori de sponsori privați. Credeți că un asemenea model e funcțional?
Cu siguranță, dar sînt necesare mai multe mijloace pentru formarea operatorilor culturali și pentru instituții, care trebuie să reziste. Există multe orchestre regionale foarte bune, există muzee de o bogăție incredibilă, dar nu dispun de fonduri suficiente. Am avut șansa să fiu asociat organizării unei expoziții de ceasuri elvețiene aflate în muzeele românești. S-au adunat ceasuri din 16 instituții muzeale și expoziția a fost foarte simpatică și foarte interesantă, pentru că există cîteva ceasuri de mare valoare, dar și multe ceasuri simple și modeste, dar care au în spate povești interesante și care au parcurs istoria. Dar starea colecțiilor nu e prea bună. Ele sînt îngrijite de oameni prost plătiți, care își fac munca cu pasiune. Conservarea colecțiilor e foarte precară și, deci, e problematică pentru generațiile viitoare.
După căderea comunismului, în România se căutau modele: modelul suedez, modelul japonez etc. La un moment dat s-a spus că România poate deveni „o Elveție a Estului“. Credeți că modelul elvețian este exportabil?
Mi-e teamă de cîte ori aud formule precum „Elveția Estului“ sau „Elveția Americii Latine“ sau „Elveția Africii“, pentru că toate aceste experiențe au sfîrșit rău... Ruanda, de pildă, era numită „Elveția Africii“... Nu cred că modelul elvețian e exportabil. Cred că fiecare țară trebuie să-și definească singură ce anume corespunde mentalității, istoriei și culturii sale și să găsească formula cea mai bună pentru a se guverna. Elveția are totuși o istorie zbuciumată, chiar dacă acum e percepută pozitiv datorită felului în care conviețuiesc diferitele comunități și culturi. Ultimul mare război intern, între catolici și protestanți, a avut loc destul de recent, în 1847... Fiecare generație a luptat pentru a construi Elveția. Ceea ce face forța Elveției este acceptarea celuilalt. A trăi împreună presupune un efort. Ceea ce funcționează la noi este tocmai acceptarea diversității: disponibilitatea de a-l asculta pe celălalt. Apoi, compromisul: nu există soluții în alb și negru, ci întotdeauna trebuie găsită o soluție de compromis. Asta vine și din faptul că în Elveția comunitățile sînt foarte mici și a existat mereu teama de vecini și necesitatea de a face alianțe cu ceilalți. {i apoi, există această mare diversitate culturală. Faptul că găsim soluții împreună nu înseamnă că renunțăm la convingerile proprii – dimpotrivă, fiecare își păstrează convingerile profunde – ci doar că încercăm să găsim reguli pentru a putea conviețui. Nu e simplu, e nevoie de multă muncă pentru asta.
a consemnat Mircea VASILESCU
