De la "low budget" la "non budget" - ce e de făcut?
Spania nu are nici pe departe cultura protestului din Franţa. Micile conflicte de muncă se negociază repede, înainte să se ajungă la grevă. Revendicările „mari“, dacă au sprijin popular, îşi găsesc şi ele soluţii, conflictele de stradă madrilene sînt mai potolite decît marile demonstraţii pariziene. Dar criza economică s-a acutizat. De luni întregi, guvernul ciunteşte de unde apucă – din salarii, pensii, cheltuieli de tot felul. Obiectivul e reducerea cu 35 de miliarde de euro a cheltuielilor de stat. Grosso modo, fiecare minister are cu 16% mai puţini bani decît în anul precedent. Era şi normal ca cetăţenii să iasă mai des în stradă. Din cît se pare, au învăţat de la francezi cum să-şi ceară drepturile. Iată cum se văd protestele spaniolilor:
● O unitate de pompieri din Asturia – şi aceasta afectată de tăierile de fonduri – a găsit o metodă foarte eficientă de a-şi transmite nemulţumirile. Pompierii s-au dezbrăcat, au stat cu faţa la zid şi s-au lăsat fotografiaţi. Deasupra lor, un anunţ: „După atîtea reduceri, am rămas în fundul gol“. Fotografia a făcut înconjurul Spaniei şi apoi al lumii, pe reţelele de socializare. Între timp, numeroase alte unităţi de pompieri din Spania au preluat acest model de protest. Pompierii pozează cam în aceleaşi poziţii şi sînt de fiecare dată la fel de fotogenici. Revendicările sînt aceleaşi peste tot. Însă unele mesaje nu pot fi reproduse aici.
● Agolada e o comunitate galiţiană mică, din centrul ţării. Oamenii din regiune se tem că le va fi închisă biblioteca – singura din toată provincia. Asta ar însemna că 3000 de locuitori n-ar mai avea acces gratuit la cărţi. Bibliotecarii şi arhivarii, în pericol să-şi piardă joburile, sînt în alertă. Uniunea profesională a formulat petiţii şi le-a postat pe Internet. „Bibliotecile sînt instituţii care garantează dreptul fundamental la educaţie. Să închizi biblioteci în vreme de criză e ca şi cum ai închide spitale în vremea ciumei“ – se menţionează în scrisoare.
● Scriitorul Jordin Soler în El País: „Dintr-un aberant sentiment al conştiinţei naţionale, din negurile depresiei, guvernul încearcă să scape de toate instituţiile care nu generează bani pe termen scurt. Astfel, guvernul spaniol distruge adevărata bogăţie, cea care nu poate fi cumpărată cu bani“.
● Pentru că multe teatre mici – mai ales din provincie – au fost închise din lipsă de fonduri, actorii se privatizează. Angajaţii teatrelor – nu le spun companii, căci nu sînt reuniţi formal într-o întreprindere sau asociaţie – fac spectacole în aer liber. Joacă „la pălărie“ (adică: trecătorii sînt îndemnaţi să pună cît cred ei de cuviinţă), dar de cele mai multe ori aproape gratis, pentru că nimeni nu are bani să plătească. În unele orăşele s-a încercat preluarea cinematografelor mici de către asociaţiile de spectatori şi administrarea privată a filmelor din arhivă.
● Renumitul Festival de Teatro de Mérida a acumulat datorii de 3,5 milioane de euro, în ultimii ani. Directorul festivalului spune că această criză a lovit Spania într-un moment de mare creativitate. Problemele economice de acum ar duce la o „latino-americanizare“ a teatrului spaniol. Adică: reinventare permanentă, improvizaţie sistematică. Cei care văd părţile bune sînt de rea-credinţă.
● Félix Ovejero Lucas, într-un editorial (intitulat: „Crisis y culpas“): „Deciziile economice nu ar trebui să fie minate de criterii morale“. Autorul e economist la bază, dar şi scriitor. Afirmaţia a fost reluată, citată, reinterpretată în diverse formule de adepţii reducerilor. Artiştii ultragiaţi s-au mobilizat şi i-au răspuns invocînd „principiile de bază ale egalităţii“.
● După low budget, termen care, în vremurile bune, însemna „buget redus“ (ce lux!), s-a inventat acum un nou termen: „non budget“. Ce-o să mai urmeze?
