în afara cadrului

Apa, mereu apa... o comunitate se constituie pentru a-i privi de aproape mişcările imperceptibile, a-i observa cursul şi urmări evoluţia „insezisablă“ – cum spune Monet, cel care şi-o va constitui în partener privilegiat.

Am descoperit Rêves dansants la incitaţia unui prieten întîlnit acum mai mult de patru decenii la Salzburg şi regăsit recent, José Sasportes, efemer ministru al culturii în Portugalia, care m-a condus la casa lui Eliade de la Lisabona.

Trebuie să recunosc, şi nu mă sfiesc să admit că preţuiesc mult cadourile, că le asimilez unui gest simbolic a cărui importanţă nu are nimic de-a face cu valoarea lor intrinsecă. Astfel, îmi spun, îi pot face prietenului o plăcere care să răspundă aşteptărilor sale, confirmîndu-i, astfel, în mod discret, că există o comuniune între noi.

Cîtă bucurie pot procura voiajele „în afara cadrului“ – dincolo de scenă şi de teatru, voiajele în teritorii vecine, cunoscute, nefrecventate curent, dar fără a fi, totuşi, străine. Cum să găseşti echilibrul între prea cunoscut şi necunoscut? Între obişnuinţă şi exotism?

Acum cîţiva ani, cînd apărea textul inedit al lui Emil Cioran – De la France, în traducerea admirabilă a lui Alain Paruit – ce nobil intermediar a fost el! –, intelligentsia pariziană contesta violent o asemenea tentativă: ea nu poate manipula decît stereotipuri, nu poate fi decît parţială şi superficială, şi alte argumente care mi-au rămas străine, cu atît mai mult cu cît, pe mine, eseul m-a sedus.

Chagall nu are o cotă înaltă în cercurile artei. Motivele sînt multiple, dar nu vom încerca să le discernem aici. Chagall e, însă, un pictor iubit – o confirmă cozile fără de sfîrşit ale privitorilor care aşteaptă senini în faţa Muzeului Luxemburg, să-i vadă expoziţia care reuneşte opere rare, puţin expuse, venite din colecţii private.

Orice operă există autonom, indiscutabil – dar împlinirea deplină, în cititor sau în privitor, depinde şi de relaţia unică pe care, în mod imprevizibil, excepţional, acesta o stabileşte la un moment dat. Opera se colorează atunci de subiectivitatea sa, care rezonează mai intens sau mai profund decît de obicei.

Azi înţeleg exigenţa orientală: „o viaţă pentru un cerc“. E complexă, căci, dincolo de caligrafia împlinită, ea implică sau orgoliul de a-ţi desena viaţa ca un cerc, sau destinul care, la capăt de drum, o constituie, fără voia ta, în cerc. Cerc nedeliberat, accidental creionat.

Fără ca să prevadă concluzia „caragialescă“ finală, François Hollande i-a supus la un test pe oligarhii finanţei franceze, propunînd în timpul campaniei şi decizînd apoi să aplice majorarea impozitului la 75%, pe o durată de doi ani, pentru cei ale căror venituri anuale depăşesc 1 milion de euro.

Hopper – el e azi la Paris pictorul care atrage aceste mulţimi pe care mediatizarea expoziţiilor le produce frecvent, mulţimi rebele faţă de stupiditatea aproape generalizată a televiziunii. Mulţimi factice căci se constituie în conglomerate disparate, unde pasionaţii se precipită iar „mondenii“ îi imită.

Cezar trebuie să moară – acesta-i titlul derutant al unui film marginal semnat de octogenarii fraţi Taviani, pe care l-am descoperit graţie unui cineast român, Horea Laptes. E un semn de prietenie justă cînd ţi se indică o operă, o carte, o expoziţie care nu te decepţionează: o probă a întîlnirii.

Invitat la Montréal pentru a preda la universitatea UQAM, descopăr expoziţia World Press Photo şi pătrund sceptic în sălile care o adăpostesc. La Paris, vecin cu unul dintre reputatele locuri ale expansiunii fotografice actuale, am ratat numeroase expoziţii, dar aici îmi interzic o asemenea neglijenţă.

Nu puteam rata această expoziţie unică despre un an de cumpănă al lumii, 1917... anul ce a schimbat faţa Europei şi apoi cea a planetei. La Metz, în noul local al Centrului Georges Pompidou, s-au reunit opere şi documente, s-au reamintit date şi conflicte.

N-am văzut muzeul lui Ceauşescu. Dar, de curînd, am intrat în Muzeul Preşedintelui... Jacques Chirac, undeva, într-un loc pierdut, în inima Corezului, acolo unde el şi-a făcut debutul şi unde, acum, fragilizat, s-a retras. Pe aici nu trece nimeni, doar cîţiva francezi rătăciţi se opresc în numele unui prestigiu „prezidenţial“ ce, progresiv, îşi pierde impactul.

De luni de zile îmi propuneam, îmi doream să văd expoziţia cu un titlu deosebit de atractiv: „Maeştrii dezordinii“ la Muzeul „Artelor prime“, muzeu ce reuneşte obiecte şi podoabe, măşti, arme altădată calificate de „primitive“, dar azi valorificate ca expresii ale „începutului“, ale răscrucii între sacru şi artistic.

Femei, femei... peste tot femei! Europa încearcă să se răscumpere, dar nu organic, ci sistematic, în mod nord-american. În Franţa, recent, noul preşedinte a impus paritatea sexelor pentru guvern.

Printr-un hazard negru am petrecut o noapte albă cu Stalin şi martirii lui. Mai mult decît o carte sau un film, documentarele prezentate pe canalul Histoire m-au ţinut nemişcat căci vieţi şi oameni apăreau concret într-o lume sovietică afişînd un surîs sistematic, a cărei iluzie de mult a fost denunţată.

O expoziţie recentă are un deosebit ecou mediatic la Paris – „Circuler“ – titlu amintind celebra expresie poliţienească ce ordona curioşilor „Circulaţi, nu e nimic de văzut!“. Jean Marie Duthilleul, curatorul acestui eveniment, consideră „mobilitatea“ ca un „accelerator al vieţii urbane“.

De cîtva timp – luni, chiar ani – încerc să depăşesc cadrul, cadrul ales, e drept, nu impus al teatrului pe care-l urmăresc şi despre care scriu ca despre o „a doua viaţă“, viaţa nopţii, a sălilor, a scenelor. Sentimentul că am „văzut toate piesele“ aşa cum Mallarmé „citise toate cărţile“ mi s-a impus progresiv şi azi resimt dorinţa de a mă plasa uşor „în afara cadrului“.