Femei, femei, femei...
Femei, femei... peste tot femei! Europa încearcă să se răscumpere, dar nu organic, ci sistematic, în mod nord-american. În Franţa, recent, noul preşedinte a impus paritatea sexelor pentru guvern; recunosc oribila practică a procentajelor autoritare exersată pe vremuri absurde cînd, pentru facultăţi, trebuiau selecţionaţi 75% de fii de muncitori, 15% de fii de ţărani, iar ce rămînea revenea categoriilor politic marginalizate – intelectualii, medicii, avocaţii! Paritatea e un mod dogmatic de a organiza şi distribui şansele. Un răspuns autoritar dat la întrebări legitime. Nu egalitatea sexelor e contestabilă, ci modul de a o legifera! Şi, într-un fel, ea sfîrşeşte prin a produce alte injustiţii. Deplorabil reziduu al practicilor comuniste în beton ideologic! Vieira da Silva a refuzat să fie prezentă într-un muzeu de la Washington consacrat pictorilor femei: „Eu vreau să expun printre pictori bărbaţi, cei mai buni“.
Fără a le aplica în politică, americanii, spre deosebire de Franţa, au intensificat radicalitatea conceptelor „feministe“ pînă la a exclude din anumite universităţi studiul tragediilor antice neconforme cu poziţia femeii admisă de „amazoanele“ moderne. „Femeia e viitorul bărbatului“ scria Aragon, homosexual comunist, manipulat de o vestală rusă, Elsa Triolet! Azi, instaurîndu-se un regim conflictual atunci cînd, pentru reparaţia trecutului, o mediere necrispată ar fi mult mai indicată, femeia pare să fie „ameninţarea bărbatului“.
Femei, femei… am întîlnit multe în expoziţiile pariziene recente, simptom evident al tendinţei generale. Femei-pictor, femei-model, femei-artist, femei inspirînd artişti. Ilustră e Artemisia Gentileschi (1593-1654), redescoperită recent. Îi descifrez biografia agitată, marcată de autoritatea tatălui, de violenţa unui viol celebru, de pasiuni princiare suscitate, de voiaje aventuroase, de succese şi de falimente spectaculoase. Artemisia e un personaj al Renaşterii, care-şi recunoaşte dificultatea condiţiei: „totul ar fi fost mult mai uşor dacă aş fi fost bărbat!“. Dar unicitatea nu-i provine tocmai din această depăşire a condiţiei? Îi privesc tablourile unde abundă sacrificiile şi agresiunea umană – Holofern decapitat e unul dintre motivele de predilecţie –, unde femeile apar ca încarnări alegorice ale afirmării de sine şi ale splendorii fizice. Impresionanta pictură eroică, energie caravagescă, agitaţie elisabethană – acesta-i repertoriul femeii pictor Artemisia! Arta ei atestă o vitalitate masculină, aceea a protagoniştilor renascentişti, artişti şi asasini: Caravagio sau Marlowe. Mă plimb prin expoziţie şi admit că această pictură sublimă a fost o pictură de luptă, pictură militantă exersată în numele unei afirmări de sine, aceea a femeii ce accede în areopagul bărbaţilor. Nimic nu trebuie să o distingă, ea, dimpotrivă, furnizează proba integrării.
Reversul Artemisiei se desenează într-o splendidă retrospectivă a lui Berthe Morisot, căreia Manet i-a consacrat unul dintre cele mai seducătoare portrete ale secolului al XIX-lea: tînăra femeie în negru care ne priveşte drept în ochi! Înşelătoare călugăriţă a iubirii! Cum Artemisia aparţine Renaşterii, Berthe e indisociabilă de impresionişti. Aceasta îi e familia şi biologică – soţie a fratelui lui Manet – şi artistică. Ea va circula şi îi va seduce pe Mallarmé sau Renoir, va adopta estetica prietenilor săi, permiţîndu-ne să recunoaştem o înrudire cu ei fără a impune însă o identitate proprie. Berthe e „impresionistă“ în măsura în care se consacră fără repaos emoţiilor fugitive, copilăriei, luminii. Totul în pictura sa afirmă o indiscutabilă „feminitate“ în sensul mitologic al cuvîntului, adică acela al imaginii artistului sensibil şi delicat, imagine opusă Artemisiei. Berthe încarnează ultima perioadă fericită a Europei, ea se retrage într-o grădină, îşi pictează fiica, Julie, schiţează un cehovian cules de cireşi. Toate aceste personaje vă privesc! „Visul e viaţa şi visul e mai adevărat decît realitatea“ – confesiune simptomatică a lui Berthe! Cîtă lumină, cîtă vibraţie, cît abandon în această pace a vieţii al cărei elogiu îl face! La ea s-a ajuns negînd acea atracţie pentru „eternitate“ proprie pictorilor precedenţi, Ingres sau Puvis de Chavannes îndeosebi. La ei totul era imobil, aici totul e mobil… dar această „sărbătoare a clipei“, pe care o celebrează Berthe Morisot, sfîrşeşte prin a deveni excesivă, a dezorganiza lumea şi face de înţeles reacţia „antiimpresionistă“ a lui Cézanne, care va predica reîntoarcerea picturii la ordine, arhitectură şi structură. Pictura feminină a lui Berthe, personaj monden, social şi fermecător, legitimează reacţia masculină a marelui izolat de la Aix, Cézanne. Istoria artei va fi întotdeauna aceea a unui joc de forţe contrare permanent reactivat. Aceasta îi întreţine vitalitatea!
Femeii-artist îi răspunde femeia-model! Am ezitat să mă precipit la marea expoziţie de la Musée d’Orsay: „Degas şi nudul“, dar interesat de „paritate“ mi-am spus că ar fi injust să sacrific viziunea unui bărbat. Fără răgaz, Degas a pictat, reluat, fixat nuduri, căci, artist în pragul modernităţii, el declara: „trebuie să refaci de zece ori, de o sută de ori acelaşi subiect“. Îi privesc nudurile, mai întîi academice şi sterilizate, pentru a penetra apoi în lumea contaminată a prostituatelor, grase şi dezabuzate. Corpuri fără dorinţă, corpuri epuizate, corpuri sacrificate. Uneori, Degas abandonează „sociologia“ nudului şi, cu un gest surprinzător de rapiditate, conturează, pe mari panouri întunecate, silueta abstractă a unei femei redusă la dinamica gestului pictural. Progresiv însă, el se polarizează asupra nudurilor văzute din spate, în poziţii clinice sau extravagante, corpuri contorsionate, corpuri – pentru a-l cita – „animale“. El însă precizează – precizare ce interesează azi: „adevărul îl putem restitui cu condiţia de a nu căuta în special urîtul şi de a nu-l vedea decît pe el“. Ce îl pasionează e linia spatelui, prezenţă fragilă – utilizează des pastelul – a unei cărni fără senzualitate, dominaţia gestului. Brusc descopăr că, spre deosebire de Berthe Morisot, Degas n-a pictat decît femei fără faţă. Femei care nu vă privesc, femei lipsite de ochi şi zîmbet, femei mute! Degas – pictorul nudurilor reduse la acţiuni subalterne – spălat, pieptănat – nuduri strict fizice. Viziune misogină, viziune sinistră a acestei galerii de nuduri oarbe! Femei fără chip – des femmes sans visage!
Evenimentul muzeografic recent rămîne expoziţia consacrată lui Leonardo da Vinci şi operei sale ultime Sfînta Ana, operă ce l-a însoţit ani de-a rîndul, de la o ţară la alta, de la un principe florentin la un rege francez. Operă neterminată, dar tocmai de aceea modernă… lipsa unor detalii îi salvează acea libertate străină capodoperei împlinite. O absenţă în peisajul alegoric pe care se desenează personajele, o neîmplinire a unei ultime sandale pe piciorul Fecioarei…
Urmărim constituirea progresivă a operei, de la primul gest! Gest orginar, gest prin care Leonardo schiţează un fel de glob negru agitat, în sînul căruia abia se ghicesc figurile umane care, apoi, progresiv, se vor detaşa şi identifica. Totul e rapid, agresiv şi brutal în ceea ce Leonardo va defini, dispreţuitor, ca fiind un exemplu de „compoziţie incultă“ Şi totuşi în acest început recunosc implicaţia geniului şi forţa impulsului iniţial! Apoi Leonardo va proceda la îndepărtarea de obscuritatea primă, pentru a perfecţiona plastic elemente corporale precise – braţe, picioare, a direcţiona figurile feminine, a sesiza senzualitatea stofelor, a capta mişcarea apelor şi geologia stîncilor. Ceea ce pierde în intensitate el cîştigă în puritate! La sfîrşit, tabloul îmi apare ca un genial „dublu ameliorat“, senzual şi catifelat al corpurilor feminine. Femeile lui Leonardo sau versiunea ideală a unui corp intangibil! Corp ireal, corp pictural! Corp destinat privirii!
Dar părăsesc Luvrul cu nostalgia pulsiunii prime, agresive, aceea unde arta maestrului nu îi temperează încă energiile.
Un ultim episod: Elena din Troia la muzeul Gustave Moreau! Într-o primă variantă, ea se înalţă ca o împărăteasă bizantină, verticală şi statuară! Viziune simbolic anală. Apoi însă, pentru Elena la porţile Sceei, Moreau se inspiră din puţin cunoscuta tragedie a lui Euripide, Elena, care consideră că ea, sursa litigiului troian, nu a fost decît o strategie, un miraj, „o sinistră statuie de ceaţă“. În tabloul lui Moreau, cadavrele însîngerate îi zac la picioare, dar dacă pictorul îi salvează demnitatea corporală, el îi sacrifică expresia fizionomică reducîndu-i faţa la o pată albă, fantomatică, anonimă. „Eternul feminin“ goethean care-l interesa pe Moreau la început sfîrşeşte aici în enigma de neuitat! Femeia celebră nu e decît o fata Morgana.
Femei, femei… peste tot femei. Ieri, la poştă, am cumpărat un carnet de timbre intitulat Seria Femei. Printre ele o regăsesc pe Berthe Morisot!
