Depardieu şi "fugile" unui actor!
Fără ca să prevadă concluzia „caragialescă“ finală, François Hollande i-a supus la un test pe oligarhii finanţei franceze, propunînd în timpul campaniei şi decizînd apoi să aplice majorarea impozitului la 75%, pe o durată de doi ani, pentru cei ale căror venituri anuale depăşesc 1 milion de euro. Suma ni se poate părea nouă extremă, dar, comparată cu adevăraţii magnaţi chinezi, americani sau arabi, ea nu are nimic exorbitant. Oricum, Hollande părea să confirme astfel o vorbă comică: Ce e un milionar? Răspuns: un miliardar care şi-a plătit impozitele. Azi, „mărul discordiei“ a fost anulat pe motive de drept constituţional, dar el a avut meritul să fie un test ce a revelat trădări precipitate şi fugi neaşteptate.
Acest impozit agresiv, limitat în timp, îşi găsea motivarea în contextul crizei – motivare minimă, ni se revela azi: suma e infimă şi ea nu afectează în mod semnificativ bugetul naţional. Decizia se justifică, deci, doar politic, căci preşedintele socialist se adresa astfel poporului de stînga, pentru a confirma, prin opţiunile de fiscalizare, radicalitatea noii puteri. Indiscutabil, dar, dincolo de aceasta, ea a apărut totuşi întregii naţii ca un apel la solidaritate, ca un efort de rezistenţă în faţa crizei. Un decret politic convertit în act simbolic.
De obicei, sub autoritatea unui preşedinte de dreapta, Chirac sau Sarkozy, sindicatele refuzau orice apel la solidaritate şi se desconsiderau făcînd apel la vechea şi uzata armă a grevei. Nici o imaginaţie, nici o inventivitate, constant se recurgea la acelaşi refuz „francez“, transformat în simptom naţional de nesupunere. Ceea ce a exasperat în Franţa ultimilor ani au fost însă grevele antisolidare, grevele ce refuzau orice sacrificiu, cît de minim, grevele de bunăstare pe fond de naufragiu european. Ele au produs o fractură socială, şi atunci, constant, culpabilitatea revenea forţelor de stînga. Patriotismul era de dreapta.
Odată confirmată practic promisiunea candidatului Hollande, patriotismul şi-a pierdut partizanii de dreapta, cu un cinism care a surprins şi derutat. Bernard Arnault, marele patron al producţiei de lux franceze, şi-a proclamat cel dintîi dorinţa de a deveni cetăţean belgian! Nici nu se uscase cerneala decretului, şi valizele erau gata! Apoi au urmat alţii, foarte cunoscuţi sau mai puţin celebri, care şi-au anunţat intenţiile de a părăsi teritoriul „superfiscalizat“... Ei fugeau în Belgia aşa cum Ludovic al XVI-lea a fugit la Varenne pentru a evita sancţiunile Revoluţiei! Prin precipitarea hotărîrii de a pleca, ei au dezgustat, fără a suscita însă un adevărat val de indignare! Logica strict capitalistă se afirma cinic: banii n-au miros, nici ţara! Ea nu a surprins.
Ceea ce a provocat un neaşteptat ecou a fost însă decizia lui Gérard Depardieu de a renunţa la paşaportul francez şi de a se instala mai întîi la Néchin, un sat belgian, la un kilometru de frontieră. Prim-ministrul l-a descalificat cu un epitet care l-a enervat – minable –, alţi colegi l-au interpelat violent în ziare cu mare ecou, Depardieu a fost la început unanim stigmatizat. Apoi s-a constituit un front de apărare, căci mari capitalişti sau actori celebri au invocat dreptul fiecăruia de a-şi plasa banii unde doreşte. Jeanne Moreau nu îi reproşa decît simpatiile pe care le cultiva pentru ultimii dictatori ai lumii, de la Kazakhstan şi Belarus pînă la Ucraina şi Havana. Ziarele, revistele, radiourile s-au focalizat şi au transformat „cazul Depardieu“ într-un „caz Dreyfus“, cu acuzatori şi apărători violenţi.
Nici Arnault, nici Aflélou, nici Ghosn n-au produs o asemenea undă de şoc. De ce Depardieu? Pentru că un capitalist care fuge pentru a-şi apăra veniturile nu se poate confunda cu un artist! Un artist mitologic, asemenea lui Depardieu, care a încarnat cinematograful francez, care, e drept, s-a degradat şi pervertit în ultimii ani, dar care a rămas o figură de referinţă, ocupă un loc aparte în imaginarul unei naţiuni. „Cazul Depardieu“ a reafirmat, via negativa, locul artistului şi valoarea lui pentru publicul de ieri şi de azi. Făcîndu-şi publică decizia scandaloasă, Depardieu s-a devalorizat şi a pactizat cu logica finanţei fără de teritoriu sau identitate. Un actor care fuge nu e asemeni unui milionar care se refugiază în paradisuri fiscale. „Cazul Depardieu“ îşi explică rezonanţa tocmai prin această diferenţă. Faptul că o naţie a fost rănită de trădarea unui artist mai grav decît de aceea a unui om de afaceri e totuşi reconfortant în lumea de azi! Descoperire îmbucurătoare pe vremuri cinice, unde totul părea să ateste declinul iremediabil al culturii şi triumful finanţei. Depardieu rămîne un simbol, chiar dacă terfelit, şi simbolurile sînt mai preţioase decît capitalurile, mai ales pe vremuri dificile!
Depardieu a anunţat că-şi vinde apartamentul de 1700 de metri pătraţi din Saint-Germain-des-près pentru un preţ de 50 de milioane de euro, iar jurnaliştii s-au dus să exploreze Nechin, sătuleţul valon care trebuia să-l primească pe „Cyrano“-ul exilat – nu politic, ci simplu economic! Tevatură mare! Apoi, de la frontiera valonă, la invitaţia „marelui prieten“, Putin, Depardieu şi-a ales ca refugiu Rusia, „ţară democratică“, spune el. De astă dată, decepţia suscitată de „actorul“ mitic s-a convertit în dezgust. Şi calificativele s-au modificat. Depardieu nu mai era un „actor“, ci un „bufon“, nu bufon ce spune adevăruri, ci bufon ce-şi degradează condiţia. Regretăm actorii, dar dispreţuim bufonii: iată ce au revelat „fugile“ lui Depardieu. Graţie lui, am redescoperit capitalul simbolic cu care e încă învestit un actor şi de care e lipsit un bufon...
George Banu este profesor de studii teatrale la Universitatea Sorbonne Nouvelle şi preşedinte de onoare al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru. A publicat, între altele, Livada de vişini, teatrul nostru (Editura Nemira, 2011).
