Watteau şi promisiunea iubirii

Publicat în Dilema Veche nr. 476 din 28 martie - 3 aprilie 2013
Watteau şi promisiunea iubirii jpeg

Orice operă există autonom, indiscutabil – dar împlinirea deplină, în cititor sau în privitor, depinde şi de relaţia unică pe care, în mod imprevizibil, excepţional, acesta o stabileşte la un moment dat. Opera se colorează atunci de subiectivitatea sa, care rezonează mai intens sau mai profund decît de obicei. Asemeni celor erotice, există climaxuri ale recepţiei artistice: ele sînt indisociabile de alianţa „dublului“. Opera îşi aşteaptă partenerul şi satisfacţia depinde, în mod diferit, de fiecare dintre noi! Apoi, statuia sau tabloul devin din nou disponibile – asemeni unor curtezane neobosite – în timp ce eu conserv în memorie evenimentul. Îl port în mine, reper definitiv pentru muzeul sau biblioteca imaginară – patrimoniu personal, ce se constituie totodată graţie unor întîlniri cu creaţii exterioare, geniale, ca şi aptitudinii mele de a reacţiona, de a reverbera! Astfel, îmi constitui un capital artistic propriu, al cărui autor sînt, în parte! Prin hazard, căci ea nu are nimic previzibil, această veche convingere s-a reactualizat, privind expoziţia de la Bruxelles, „Watteau şi muzica“. Nu redescopeream nimic în particular, dar, esenţial, descopeream totul, într-o după-amiază înzăpezită!

Brusc, Watteau mi-a apărut ca un precursor al impresioniştilor, ca un pictor a cărui inovaţie nu a fost sesizată deplin. O pictură a eliberării de saloanele cu oglinzi ale Versailles-ului, a părăsirii interioarelor luminate cu sfeşnice aprinse regulat, a perucilor şi a conversaţiilor mondene. La Bruxelles, cînd vedeam schiţat un colţ de peisaj ca în Corot, cînd un cer îl amintea pe Turner – astfel descopeream nevoia lui Watteau de aer liber, de respiraţie şi vegetaţie. Nu-mi erau necunoscute convingerile des repetate privind artificiul acestei naturi. „Copacii lui Watteau sînt ca personajele sale, cerul său e pictat pentru ca aceşti copaci să crească sub el“ – scria Craig, marele reformator pe care, din întîmplare, tocmai îl citisem înaintea acestui voiaj precipitat. Comentatorii confirmă această interpretare ce mi se părea a fi în permanenţă contrazisă. Watteau a pictat nostalgia unei naturi pe care Ludovic al XIV-lea o exclusese timp de un secol şi pe care, acum, el o descoperea, o explora şi exalta. Fiecare arbore pare a fi ieşit din observaţia unui îndrăgostit de peisaj, fiecare poiană – din aceea a unui amant care s-a odihnit şi a iubit acolo. Nu o natură de atelier, ci o natură de plein air – de aer liber, iată ce oferă el. O natură necesară... respiraţiei – mi-am zis, naiv, dar, apoi, confirmat – cînd am aflat că, lui Watteau, plămînii îi erau bolnavi şi resimţeau, în permanenţă, nevoia de aer. E ceea ce, secret, a mărturisit el, cel dintîi – şi eu, surprins, recunoşteam. Opera unui ftizic, căruia escapadele externe îi sînt proscrise şi, de aceea, el le exaltă şi imaginează. Acest plein air nu e simplu „realist“, cum afirma Craig, e mai mult decît aceasta, este expresia unei frustrări. Ea pare a reprezenta fondul subteran şi disimulat al operei unui artist care tuşea, ca Cehov, şi se ştia condamnat. Destin ce se consolează printr-o iubire inevitabil scurtă, printr-o privire pe fond de melancolie.

Watteau n-a pictat peisaje autonome, ca succesorii săi impresionişti, nici nu le-a redus la o prezenţă miniaturală, ca predecesorii săi flamanzi – el le-a învestit de personaje ce participă la ceea ce opera lui va crea, ca termen, „les fêtes galantes“. Sărbători care n-au violenţa brutală a chefurilor din Brueghel, nici senzualitatea animală a petrecerilor lui Rubens. El pictează întîlniri şi jocuri ce par a se plasa toate sub semnul unei „promesse de l’amour“, a unei treziri a simţurilor, fără a implica certitudinea împlinirii. Joc erotic, mai degrabă decît act. O perspectivă, o speranţă, o ipoteză! Şi de aceea, poate, la Watteau atît de des doamnele se dismulează în spatele unei măşti sau, dimpotrivă, o ţin în mînă, ca un accesoriu indispensabil acestei lumi în reprezentaţie. O lume a deghizării generalizate! În adunările mondene pe care le propune, Watteau integrează personaje de commedia dell’ arte, figuri recunoscute şi prezente, regăsite în saloane după revenirea actorilor italieni alungaţi la sfîrşit de secol XVII şi reveniţi la Paris în 1718. Arlequin, Pierrot... Ei sînt identificabili, costumul şi masca făcînd parte dintr-un alfabet binecunoscut în epocă! Privesc aceste apariţii „teatrale“, personaje rătăcitoare, şi, uimit, descopăr că ele se insinuează în societate în afara spaţiului scenic instituţional rezervat. Watteau plasează în poezia autentică a peisajelor o societate contaminată de teatru! Iată-i contradicţia proprie pe care, constant, o cultivă.

Expoziţia a fost iniţiată de William Christie, celebrul dirijor care a iniţiat descoperirea barocului muzical împreună cu ansamblul său, Les Arts Florissants. El e la originea uneia dintre cele mai nebănuite revelaţii teatrale, Atys de Lully, pus în scenă de Jean Marie Villégier acum 30 de ani. (Fascinat, un milionar american a plătit, în stagiunea trecută, reluarea integrală a spectacolului! Aceasta-i o iubire de spectator!) Acum, Christie expune tablouri, sanghine şi gravuri acompaniate de – termen splendid! – „galerii sonore“ ce ne permit să privim muzicienii lui Watteau, ascultînd la căşti muzica pe care o interpretează: Scarlatti, Corelli, Lully, Charpentier! Şi cum să uit acest moment de graţie cînd, în expoziţie, un grup de tineri muzicieni descifrau o melodie italiană expusă într-o vitrină discret luminată. Eu priveam o schiţă, iar ei fredonau a capella... Uniune a artelor ce captează spiritul unui secol. Watteau n-a cîntat, se pare, la nici un instrument, dar s-a consacrat muzicii şi interpreţilor ei. Schiţe şi gravuri abundă în violonişti şi chitarişti, a căror gestică el o surprinde cu o rapiditate fără de egal, căci pictorul nu se despărţea nicicînd de carneţelul său de crochiuri, dintre care multe sînt expuse aici. Figuri şi fragmente, aproape toate neterminate, braţe şi instrumente separate, flash-uri de artă, separate prin suprafeţe albe, intacte, neexploatate. Ele constituie un fel de arhipelag de apariţii fulgurante, ce-mi amintesc de partiturile lui Mozart, a căror scriitură relevă o egală nervozitate. Artişti înrudiţi!

Aflu aici că Watteau nu a cîştigat le Prix de Rome şi, astfel, nu a făcut experienţa Antichităţii şi nu s-a supus la ceea ce constituia regula premiului – cultul „marii forme“ mitologice –, şi nu a primit comenzi regale cu tot ceea ce implicau ele ca fast somptuar şi celebrare retorică. Eşecurile – conclud – l-au salvat! Ar fi putut, oare, fără ele, să prezerve această libertate lejeră care farmecă, această subiectivitate discretă care seduce, acest gust pentru expresiile „minore“ care contribuie la modernitatea generală a operei sale? Prin aceste refuzuri oficiale, sensibilitatea proprie oricărui bolnav de tuberculoză – ca Watteau – n-a fost contrariată de imperativele cărora li se supune orice artist curtezan, chiar dacă genial! Watteau a fost un om al secolului, dar nu al Puterii. De aceea, poate, a părăsit palatele pentru a se refugia în peisaje, a ignorat teatralitatea oficială pentru a salva intimitatea afectelor. Intimitate indispensabilă, proprie protagoniştilor lui Watteau: tineri toţi, tulburaţi de „confuzia sentimentelor“ şi indiferenţi la prerogativele puterii. À l’entre-deux, între muzică şi teatru, refugiaţi în colţuri de pădure sau oaze de linişte, ei uită violenţa lumii şi se încred în liberatea jocului. Un joc pasager, un preambul de intrare în viaţă, un „instant supendu“ – clipă suspendată, clipă trecătoare. Fără trecut nobil, nici eternitate securizantă, ei se consacră prezentului. Dar Marivaux, adevărat „dublu“ al lui Watteau, va dezvălui pericolele jocului, tristeţile teatrului, eşecurile iubirii juvenile. Cealaltă expoziţie pe care am putea-o imagina ar fi: Watteau şi teatrul!

La Bruxelles am descoperit frecvenţa uitată a unei figuri: aceea a copilului. Dacă, un secol mai tîrziu, la sfîrşit de veac XIX, „moartea copilului“ devine un motiv frecvent, aici, el se detaşează liber, spontan, neafectat de perspective sumbre. Cît de straniu e însă tabloul ce-i integrează, într-un spectacol de commedia dell’arte, ca şi cum, implicit, li se anunţă astfel destinul: viaţa le va fi plasată sub semnul teatrului. Privind aceste suite de copii ce revin la Watteau, mă întreb: optimism al pictorului sau al secolului? Alţi copii li se alătură, copii negri, veniţi de altundeva, aşa cum, în La Dispute a lui Marivaux, apar servitori negri! Mă bucur să-i descopăr, secreţi şi prezenţi alături de prinţi şi prinţese. Nici urmă de discriminare rasială aici! Şi această coabitare juvenială între o prinţesă şi un paj negru, o am sub ochi, graţie unui tablou recent cumpărat!

Watteau a iubit personajele văzute din spate, s-a exersat pentru a le desena şi sesiza. Dar totodată, mă întreb: nu sînt ele indicele acestei melancolii secrete care-i traversează opera, personaje ce se îndepărtează de prezent pentru a se dirija spre... Citera, spaţiu al refugiului şi resemnării?!

Geniul unui artist îi marchează integral opera, dar privitorul, în stare de disponibilitate particulară, îl identifică, fascinat, uneori, într-o singură pînză. Ca mine aici, văzînd Căsătoria, unde, dincolo de referinţele flamande, ceea ce captează privirea e o pînză roşie, fundal exaltant pentru mireasa împodobită de flori! Pînză ce evocă motivul vechi, italian, al apariţiei Fecioarei, dar totodată, pînză care mi se pare a fi expresia unei libertăţi plastice explicit indiferentă la orice constrîngere descriptivă, un monolog plastic! Roşul e sîngele miresei virgine, dar şi bucuria lui Watteau de a insinua acest roşu neaşteptat, în sînul pădurii festive! Un scenariu şi un artist, reuniţi printr-o culoare!

Ieşind, am înţeles că secolul al XVIII-lea a desenat unul dintre cele mai seducătoare triunghiuri ale artei: Mozart – Marivaux – Watteau! La toţi trei m-am gîndit, lăsîndu-i, succesiv, să apară, să dispară, să revină.

George Banu este profesor de studii teatrale la Universitatea Sorbonne Nouvelle şi preşedinte de onoare al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru. A publicat, între altele, Livada de vişini, teatrul nostru (Editura Nemira, 2011).

Cea mai bună parte din noi jpeg
Cînd v-ați simțit singuri ultima dată?
Te poți simți însingurat într-o mare de oameni, dacă relațiile cu ei nu sînt potrivite.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cum se pleca în State în anii ’90?
Astfel, exemplele pot continua, căci românul, odată ajuns cetăţean american, face tot posibilul să-şi uite limba şi obiceiurile, dar năravurile şi le păstrează.
E cool să postești jpeg
Vînzătorul nostru, stăpînul nostru
Rămîne însă o întrebare: politețea, grija, respectul sînt oare condiționate de bani sau derivă din calitatea umană?
p 20 jpg
Incultură religioasă şi incultură universitară
Numeroasele miniaturi ilustrative preiau, alături de modele musulmane, imagistică de tip budist chinez şi creştin bizantin.
Theodor Pallady jpeg
Un iluminist evreu în Țara Românească
Cronica relațiilor dintre români și evrei a fost uneori armonioasă, alteori convulsivă și tragică, în funcție de contexte sociale, dinamici ideologice și evoluții geopolitice inevitabil fluctuante.
index jpeg 3 webp
Cîtă nefericire în urbea lui Bucur!
La noi, aici, în București și în anul de grație 2023, sub ce pictăm oamenii sfîșiați, absurd, de haite, pe cîmpurile năpădite de buruieni ale unui oraș care agonizează fără să o știe?
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Cehoaica Vera Czernak n-a mai suportat infidelitățile soțului ei, așa că într-o zi a decis să se arunce de la balcon. A căzut exact peste soțul ei care tocmai se întorcea acasă. El a murit, ea a supraviețuit.
Cea mai bună parte din noi jpeg
„Ei fac din noapte ziuă ş-a zilei ochi închid”
După ce vorbeam, mă culcam la loc. Nu i-am zis niciodată, dar se pare că știa. Mai tare decît cronotipul (și decît majoritatea lucrurilor) rămîne iubirea, se pare.
Zizi și neantul jpeg
Dimineți de iarnă
Mă făcea să simt că pămîntul nu-mi fuge de sub picioare. Că lucrurile pot avea sens și pot fi la locurile lor.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
La munca de jos
Oare n-ar trebui, la vîrsta lor, să plece în niște excursii ca să vadă lumea, să-și cumpere autorulote cum fac pensionarii din Germania, să-și petreacă revelioanele prin insule cu o climă mai blîndă?
E cool să postești jpeg
Bătaia e ruptă de rai – chipuri ale răului
Grăitoare pentru acest comportament defensiv este, de altfel, și zicala românească „Bătaia e ruptă din rai”, în fapt, o legitimare a violenței.
p 20 WC jpg
Democrația și Biserica în secolul XXI
Așa cum participarea demos-ului la viața cetății e însăși democrația, participarea laicatului la viața Bisericii e însuși creștinismul.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Benedict al XVI-lea
Aproape intactă mi-a rămas, după zece ani, amintirea ultimei slujbe pe care a prezidat-o la San Pietro, în Miercurea Cenușii.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
La știrile TV, imagini dintr-un supermarket și apoi opinia unei fete de la carne, despre cum mai merge vînzarea acum, după ce s-a încheiat iureșul sărbătorilor: „E foarte scăzută un picuț“. (D. S.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Comoara e pretutindeni
Încerc să împing frica mult în fundul rucsacului, undeva între sacul de dormit și polarul de rezervă, amintindu-mi că o să fie vocală, dar n-o s-o las să conducă.
Zizi și neantul jpeg
Tache și cenușiul
Interesant e că pînă și în amintitrile mele culoarea paltonului său a rămas incertă: uneori mi-l amintesc gri, alteori negru.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cabana Caraiman
Nicăieri nu am simțit un munte mai sălbatic decît la cabana Caraiman, simți hăul, abruptul, aproape de tine țopăie caprele negre.
E cool să postești jpeg
Seducția pesimismului
Seducția pesimismului e mare. Abandonul e mai facil decît lupta.
p 20 WC jpg
André Scrima şi „cerurile lumii”
A interoga şi alte tradiţii spirituale decît cea proprie, a percepe relaţia lor cu „cerul” să nu aibă oare nici o legătură cu credinţa, nici o legătură cu Dumnezeu? Să vedem.
Theodor Pallady jpeg
Nevoia unei revoluții a bunului-simț
Creștinii cu scaun la cap sînt primii care au datoria de a se delimita de această grotescă mistificare, chiar dacă au de ce să deteste fandoseala elucubrantă a taberei adverse.
index jpeg 3 webp
Dorință pentru 2023
Ar putea fi arhitecții convingători în a spune că putem salva natura începînd cu oamenii care suferă?
p 24 A  Damian IMG 4760 jpg
Cu ochii-n 3,14
● În a treia zi a acestui an, Greta Thunberg a împlinit 20 de ani. Și ce dacă? (S. V.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Zile din viața noastră
Spunea recent cineva din jurul meu că, în tinerețe, zilele trec repede, iar anii se duc greu.
Zizi și neantul jpeg
Timpul de dinainte
Ce ne-ar fi scos din sărite, probabil, altădată, atunci ne bucura. Sau măcar ne amuza. Nimeni nu voia să fie nici Scrooge, nici Grinch.

Adevarul.ro

image
Cea mai coruptă țară din UE. România, în top 3
Raportul Transparency International reflectă modul în care este percepută corupția din sectorul public din 180 de state și este făcut prin acordarea de puncte.
image
Un ieşean, obligat să plătească facturile unei case în care nu mai locuieşte de 8 ani
Un bărbat din Iaşi s-a trezit cu o surpriză neplăcută, când a aflat că trebuie să plătească facturile noilor proprietari ai casei în care nu mai locuieşte de opt anI. Acest lucru s-a întâmplat pentru că noii locatari nu au transferaT contractul pe numele lor.
image
Vietnamez filmat la Cluj cum jupoaie un șobolan. „Capturează ilegal și mănâncă tot ce mișcă” VIDEO
Un vietnamez a fost filmat în incinta unei fabrici din Cluj-Napoca pe când jupoaie șobolani. Clujeanul care a făcut publică filmarea susține că acesta face parte dintr-un grup de vietnamezi care vânează și mănâncă tot ce prinde: șobolani, păsări, iepuri.

HIstoria.ro

image
Reglementarea prostituției în București, la sfârșitul secolului al XIX-lea
Către finalul secolului al XIX-lea, toate tentativele întreprinse pentru a diminua efectele prostituției prin regulamente, asistență medicală și prin opere de binefacere nu dădeau rezultatele așteptate, mai ales în ceea ce privește răspândirea bolilor venerice.
image
Caragiale: un client râvnit, dar un cârciumar prost VIDEO
Caragiale: un client râvnit, un cârciumar prost
image
Anul 1942, un moment greu pentru Aeronautica Regală Română
Anul 1942 a însemnat pentru Aeronautica Regală Română, ca de altfel pentru toate forțele Armatei române aflate în zona de operațiuni, un moment deosebit de dificil.