Impresionismul şi elogiul apei
În contextul unui mare festival consacrat Normandiei, unde îmi petrec o scurtă vacanţă, şi inuzabilului impresionism care îşi are acolo originile, s-a deschis la Rouen o expoziţie consacrată „Reflexelor...“ căci apa – precum într-o altă expoziţie, cea de de la Caën, „O vară pe malul apei“ – se impune ca motiv central, propriu celebrei familii de artişti! Prieteni apropiaţi mă conving să fac călătoria la Rouen, acolo unde Monet închiriase un apartament deasupra farmaciei locale, pentru a privi şi picta mersul timpului, din zori pînă la apus, pe splendida catedrală. Pe drum îmi amintesc că Arkadina, actriţa-star din Pescăruşul lui Cehov, citeşte în actul II o nuvelă stranie a lui Maupassant, scrisă cam la aceeaşi epocă, Pe apă, şi că Debussy, la rîndul său, nu încetează să evoce cursul subtil al apei. Şi pe zidul unui mic castel citesc: „Aici a compus Debussy Grădina sub ploaie“.
Apa, mereu apa... o comunitate se constituie pentru a-i privi de aproape mişcările imperceptibile, a-i observa cursul şi urmări evoluţia „insezisablă“ – cum spune Monet, cel care şi-o va constitui în partener privilegiat. Apa se impune ca element privilegiat al artiştilor francezi seduşi de dinamica sa imprevizibilă ce pretinde o atenţie supremă acordată senzaţiei, clipei, prezentului... Aici dispare aura memorială a peisajelor lui Corot şi se evită spectaculosul patetic al pictorilor de marine, captivaţi de furtuni şi naufragii. În faţa apei, pictorul impresionist îşi propune să-i capteze nu atît „realitatea“ cît... „reflexele“.
În epoca optimismului industrial, a progresului tehnic, fascinaţia apei capătă un sens polemic. Ea introduce fluiditatea străină construcţiilor solide, ea ne invită să-i privim evoluţia imprevizibilă şi totodată să ne confruntăm cu tema „dublului“. Temă care se impune privind casele şi copacii ce se reflectă în oglinda apei şi care plasează lumea sub semnul „dublului“, realitate şi umbră. Seducţie a efemerului al cărui amant constant a fost Monet. A trăit pe apă instalîndu-şi un atelier-barcă, graţie prietenului Caillebotte, a locuit lîngă apă, a descoperit tardiv Veneţia, cînd – el însuşi o afirma – şi-a pierdut „îndrăznelile“ tinereţii, şi-a conceput la Giverny, locaş de refugiu privilegiat, adevărate „peisaje de apă“, cu nuferi şi poduri japoneze. Dar el n-a pictat după „imaginaţia apei“, ci – aşa cum îl vedem într-o scurtă secvenţă filmată de Sacha Guitry – Monet a căutat să capteze „adevărul apei“. Bătrînul pictor fără încetare se consacră unui du-te vino între apă şi pînză, şi alternează între privirea spre suprafaţa lichidă şi mişcarea penelului. Nici el, nici Sisley, nici Renoir nu s-au îndepărtat de apă, ci au rămas în apropierea ei. Ca un spectator care rămîne „aproape de scenă“. Nu din motive practice, ci poetice, pentru a sesiza „esenţa“ – a apei sau a scenei.
Rătăcesc printre aceste lirice imagini acvatice, pictate de la înălţimea omului, refuzînd perspectiva panoramică şi focalizînd atenţia asupra a ceea ce iremediabil dispare, cînd brusc intuiesc bucuria pictorilor de a se uita pe ei înşişi în clipocitul apei care nu e decît echivalentul acelei intimităţi proprii murmurului între fiinţe. Impresioniştii sfîrşesc prin a se „confunda“ cu apa. Şi pentru a reuşi, privirea li se ascute, căci a sesiza mişcarea e indispensabil. Acest pariu îi va antrena către o depăşire a realismului static pentru a se instala la pînda „impresiei“ nicicînd imobilă, clipa ce trece... Iată de ce vor inventa o tehnică inedită de a picta, bazată pe rapiditatea penelului şi tuşa nervoasă, pe amalgamul policrom. Apa, o înţeleg acum, e motivul precursor al abstracţionismului. Al picturii pure... precum şi ultimele pînze ale lui Monet, pe care, văzîndu-le recent, le-am comparat cu celebra tehnică all over a lui Pollock. Şi cîtă tristeţe am resimţit cînd am aflat că Monet a regretat că obuzul ce a căzut pe Giverny nu i-a distrus pînzele din urmă, aceste „bazaconii ale unui senil pictor orb“. În ceea ce i s-a părut lui a fi un eşec, azi recunoaştem intuiţia unei aventuri inedite. Cercul se închide, dar totodată se deschide, precursor de noi drumuri. Iubirea de pictură îl conduce pe Monet pînă la această ultimă limită! Bătrînul a depăşit frontierele cunoscutului şi a avut acces la un orizont accidental descoperit.
Privind expoziţia de la Rouen, ceea ce mă atrage e o altă imagine decît aceea canonică a impresioniştilor consideraţi ca fiind pictori ai cotidianului, ai balurilor populare şi ai petrecerilor cîmpeneşti. Nu, aici solitudinea se impune: pictorul e singur şi în intimitatea apei parvine la o pace senină, la o bucurie de a fi în lume fără exaltări, nici deliruri ludice. El profită de o însingurare fără regrete şi de o seninătate netulburată. Doar din cînd în cînd, departe, se zăresc tineri luntraşi sau îşi fac apariţia delicate adolescente – totul confirmă această satisfacţie de a fi în lume fără alienare, de a atinge o fericire fără aşteptări excesive, nici carnavaluri perturbatorii de valori. Fericire orizontală, lipsită de perspectiva verticală a sacrului, ca şi de aceea subalternă a derizoriului! Pe malul apei, aceşti pictori acced la o reconciliere cu lumea!
Impresioniştii privesc natura, dar totodată imaginează alte cadraje decît cele neutre, tradiţionale, dirijînd astfel ochiul către ceea ce riscă să nu observe. Ca într-un extraodinar tablou al lui Berthe Morisot, Portul din Nisa. Ne invită să ne bucurăm de lume, dar aceasta pretinde obligaţia de a o privi altfel, de a o vedea din altă pespectivă şi de a o plasa sub semnul dublului. Impresioniştii au căutat expresia clipei în mişcarea apei. Arta devine la ei un exerciţiu al inefabilului al efemerului ce se depune în noi ca o marcă subiectivă. Memorie afectivă. Impresioniştii au bătut la uşă şi Proust a intrat.
Precursorul lor a fost Watteau, şi el captivat de fugitiv şi insesizabil, de aceste precipitate ale sensibilului care sînt gesturile rapide, faldurile care se ridică, suspinele care se şoptesc. Watteau a fost un impresionist avant la lettre! Un secol mai tîrziu, ei îl vor confirma şi admite ca un partener înrudit. Reuniţi, ei extind spectrul identităţii franceze, căci nimeni pe lume n-a resimţit o egală bucurie a fîlfîitului duratei care nu se fixează, asemenea apei ce revelă realul în eterna lui evoluţie. Impresionismul e francez. Şi ceea ce uimeşte e absenţa lui ca simptom în Despre Franţa a tînărului Cioran. Impresionismul e un contre-Versailles, refuz al artificiului şi al pozei, al erudiţiei şi a mondenităţii, el e l’autre France, la petite France, la fel de legitimă ca cea nobilă şi arogantă, impusă în saloanele monarhilor! El o refuză, şi de aceea îl putem interpreta ca un ecou tardiv al Revoluţiei franceze ce a acordat o demnitate civică parizianului de rînd, parizian care, un secol mai tîrziu, apare pacificat şi consolat pe malul apei. Acolo, cîtva timp, artistul ce-l reprezintă se izolează şi uită istoria pe care, nu departe de el, capitalismul industrial o dinamizează. Zola, fascinat de averi şi industrie, e contrariul pictorului impresionist care îşi fixează privirea pe cursul etern al apei. Invitaţie la îndepărtare şi retragere din lume. Lume al cărei dublu se proiectează pe mişcătoarea suprafaţă lichidă, cultivînd scepticismul unei relativităţi care descurajează iniţiativele militante şi utopiile periculoase!
George Banu este profesor de studii teatrale la Universitatea Sorbonne Nouvelle şi preşedinte de onoare al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru. A publicat, între altele, Livada de vişini, teatrul nostru (Editura Nemira, 2011).